„Ginerele meu a crezut că viața e o vacanță când a intrat în familia noastră. N-a știut ce-l așteaptă…”

— Nu pot să cred că mă pui să car cutii la ora asta, mamă-soacră! a izbucnit Radu, cu vocea ridicată, în mijlocul depozitului nostru înghesuit de la marginea orașului. Era trecut de ora opt seara, iar eu, cu mâinile crăpate de la atâta muncă, încercam să nu izbucnesc.

— Dacă vrei să fii parte din familie, trebuie să pui și tu umărul la treabă, i-am răspuns, încercând să-mi stăpânesc nervii. Ana, fiica mea, stătea între noi, cu ochii în pământ. O vedeam cum se frământă, prinsă între dragostea pentru soțul ei și loialitatea față de noi.

Totul a început acum un an, când Ana a venit acasă cu Radu. Erau proaspăt absolvenți de facultate, plini de vise și planuri. Radu părea băiat bun: politicos, cu glumele la el, mereu atent la Ana. Ne-a cucerit pe toți la început. Dar după nuntă, am început să văd altceva în ochii lui: o sclipire de comoditate, o așteptare tăcută că totul i se cuvine.

Noi avem un mic magazin online de haine, pe care l-am ridicat cu greu după criza din 2008. Când pandemia a lovit și lumea s-a mutat pe internet, afacerea noastră a început să meargă mai bine ca niciodată. Dar nimic nu vine fără muncă: nopți nedormite, colete pierdute, clienți nemulțumiți. Eu și soțul meu, Doru, am tras din greu ca să ținem totul pe linia de plutire.

Când Ana și Radu s-au mutat la noi după nuntă, am crezut că vom fi o familie unită. Dar Radu părea mereu obosit sau ocupat cu „proiectele lui personale”. Când îi ceream ajutorul — să ambaleze colete sau să răspundă la emailuri — găsea mereu scuze: „Am un call important”, „Trebuie să lucrez la CV”, „Nu mă pricep la asta”.

Într-o seară, după ce am terminat de împachetat ultimele comenzi, Doru a tras aer adânc în piept și i-a spus direct:

— Radu, dacă vrei să locuiești aici și să faci parte din afacerea noastră, trebuie să muncești cot la cot cu noi. Nu e hotel aici.

Radu s-a uitat la el ca și cum nu ar fi înțeles nimic. Ana a încercat să-l apere:

— Tată, lasă-l… poate nu e obișnuit cu genul ăsta de muncă. Poate găsește ceva pe domeniul lui.

Dar domeniul lui era vag: „marketing digital”, „consultant”, „freelancer”. În realitate, petrecea ore întregi pe telefon sau la laptop fără rezultate vizibile.

Tensiunea a crescut încet-încet. Într-o zi, am găsit-o pe Ana plângând în bucătărie.

— Mamă… nu știu ce să fac. Radu zice că îl umiliți… că nu l-ați acceptat niciodată cu adevărat.

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna:

— Ana, nu vrem decât să vă fie bine. Dar viața nu e ușoară. Și dragostea nu ține de foame dacă nu tragi pentru ea.

În acea seară am avut o discuție lungă în familie. Doru i-a spus lui Radu:

— Fii atent: ori te implici serios în afacere — avem nevoie de cineva care să se ocupe de social media și relația cu clienții — ori va trebui să vă căutați alt loc unde să stați.

Radu a tăcut mult timp. Apoi a izbucnit:

— Voi credeți că eu am venit aici să fiu slugă? Eu am studii! Am planuri!

— Și noi avem studii! Dar am pus mâna și am muncit orice ca să ne ținem familia pe picioare! i-am răspuns eu.

După acea ceartă, Radu s-a închis în camera lor zile întregi. Ana era tot mai abătută. Într-o dimineață am găsit-o făcând bagajele.

— Plecăm la chirie… poate așa o să fie mai bine pentru toți.

Mi s-a rupt sufletul. Am încercat să o opresc:

— Ana, nu trebuie să pleci…

— Ba da, mamă. Trebuie să-l las pe Radu să-și găsească drumul singur. Poate așa va înțelege ce înseamnă responsabilitatea.

Au plecat într-un apartament micuț la periferie. Primele luni au fost grele pentru ei: chiria era mare, banii puțini. Radu a încercat câteva joburi online dar nu reușea să țină niciunul mai mult de două-trei luni. Ana s-a angajat ca vânzătoare într-un magazin alimentar ca să poată plăti facturile.

Într-o seară m-a sunat plângând:

— Mamă… mi-e dor de acasă… mi-e dor de voi… dar nu pot să-l las pe Radu acum.

Am simțit atunci cât de greu e uneori să fii mamă: vrei să-ți protejezi copilul dar trebuie să-l lași să-și trăiască propriile greșeli.

După aproape un an de chinuri și certuri tot mai dese între ei, într-o zi Ana s-a întors acasă singură. Avea ochii umflați de plâns dar părea mai hotărâtă ca niciodată.

— Am divorțat. Nu mai puteam… Nu voia să muncească nimic serios. Tot timpul dădea vina pe alții: pe voi, pe sistem, pe noroc… Dar eu nu mai pot trage singură pentru doi oameni.

Am strâns-o tare în brațe și am plâns împreună. Doru a venit și el și i-a spus doar atât:

— Suntem mândri de tine că ai avut curajul să alegi ce e mai bine pentru tine.

Acum Ana lucrează cu noi în firmă și începe să zâmbească din nou. Uneori mă întreb dacă n-am fost prea duri cu Radu sau dacă puteam face ceva diferit ca lucrurile să nu ajungă aici. Dar apoi mă uit la Ana și văd cât de puternică a devenit.

Oare câți tineri ca Radu cred că viața e ușoară când intri într-o familie cu bani? Și câte Anei trebuie să sufere până învață că dragostea fără responsabilitate nu ține loc de viață adevărată? Voi ce credeți — unde se rupe firul între ajutor și răsfăț?