Fructe pentru nepoți sau hrană gourmet pentru pisici?

— Mamă, nu ți se pare puțin nedrept? De când ai început să cumperi mâncare gourmet pentru pisici, copiii mei abia dacă mai văd un măr pe săptămână!
Irina stătea în pragul bucătăriei mele, cu brațele încrucișate și privirea tăioasă. Mirosea a ploaie și a nervi neconsumați. Pisica mea, Miti, torcea liniștită pe pervaz, complet indiferentă la furtuna ce se abătea asupra mea.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când Irina îmi reproșa ceva, dar de data asta cuvintele ei au mușcat adânc. M-am uitat la ea, încercând să găsesc o replică blândă:

— Irina, știi bine că țin la copii ca la ochii din cap. Dar și Miti și Tomiță sunt suflete care depind doar de mine. Copiii au părinți…

— Da, dar părinții lor abia se descurcă! Nu vezi cât s-au scumpit toate? Tu ai pensie bună, ai putea să-i ajuți mai mult. Dar tu… tu le cumperi somon la pisici!

Am simțit cum mă înroșesc. Într-adevăr, de când am rămas văduvă, pensia mea nu era rea. Dar după o viață de muncă și sacrificii, simțeam că merit și eu o bucurie. Pisicile mele erau singurul lucru care mă făcea să mă simt mai puțin singură în apartamentul ăsta mare și gol.

— Irina, nu e vorba că nu vreau să-i ajut. Dar și eu am nevoie de ceva care să-mi aducă bucurie. Pisicile astea… sunt tot ce am.

Ea a oftat și a dat ochii peste cap.

— Da, sigur. Pisicile înaintea nepoților. Să nu te miri dacă într-o zi nu te mai caută nimeni.

A trântit ușa și a plecat. Am rămas cu inima strânsă, privind la cutia de hrană gourmet pe care tocmai o cumpărasem online. Miti s-a uitat la mine cu ochii ei verzi și mari, ca și cum ar fi înțeles totul.

M-am așezat pe scaunul din bucătărie și am început să plâng încet. Nu era prima dată când mă simțeam vinovată pentru alegerile mele. Îmi aminteam cum, acum douăzeci de ani, când soțul meu încă trăia, casa era plină de râsete și miros de prăjituri. Acum, tot ce aveam era liniștea apăsătoare și două pisici care mă așteptau acasă.

A doua zi dimineață am trecut pe la piață. Am cumpărat două kilograme de mere și câteva banane pentru copii. Vânzătoarea m-a privit cu milă:

— Pentru nepoți, doamnă Maria?

Am dat din cap rușinată.

— Da… pentru ei.

Când am ajuns la Irina acasă, copiii s-au repezit la mine:

— Bunico! Ai adus ceva bun?

Le-am întins fructele și i-am privit cum le mănâncă cu poftă. Irina nu mi-a spus nimic, dar am văzut în ochii ei o urmă de mulțumire amestecată cu reproș.

Seara, când am ajuns acasă, Tomiță mă aștepta la ușă. Am deschis cutia cu hrană gourmet și i-am pus în bol. A mâncat cu poftă, iar eu l-am mângâiat pe cap.

În zilele următoare am încercat să împac pe toată lumea: cumpăram fructe pentru copii și hrană mai ieftină pentru pisici. Dar niciuna dintre tabere nu părea mulțumită. Irina continua să-mi reproșeze că nu fac destul pentru familie, iar pisicile păreau tot mai apatici fără delicatesurile lor preferate.

Într-o seară, după ce am vorbit la telefon cu sora mea Elena — care locuia la Bacău și avea grijă de trei nepoți — am izbucnit:

— Elena, tu cum faci? Cum împaci pe toată lumea?

Ea a râs amar:

— Nu împac pe nimeni, Maria. Mereu cineva va avea ceva de zis. Important e să nu uiți de tine.

Dar cum să nu uiți de tine când toți trag de tine din toate părțile? Cum să nu te simți vinovată când vezi ochii mari ai nepoților tăi sau când auzi torsul liniștitor al unei pisici bătrâne?

Într-o duminică, Irina a venit din nou la mine cu copiii. S-au jucat cu Miti și Tomiță prin casă, iar eu am făcut clătite pentru toți. La final, Irina s-a uitat lung la mine:

— Mamă… poate că am fost prea dură cu tine. Știu că ți-e greu singură.

Am simțit cum mi se rupe un nod în gât.

— Și mie mi-e greu fără voi… dar mă simt vie doar când am grijă de cineva — fie el om sau animal.

A zâmbit trist:

— Poate ar trebui să găsim un echilibru.

De atunci încercăm să facem asta: uneori le cumpăr fructe copiilor, alteori le iau conserve bune pisicilor. Dar mereu rămâne undeva în mine întrebarea: oare fac destul pentru cei dragi? Oare e greșit să-mi doresc și eu puțină bucurie?

Poate că niciodată nu voi găsi răspunsul perfect. Dar vă întreb pe voi: unde tragem linia între datoria față de familie și dreptul la propriile mici plăceri? Cine are dreptate într-o astfel de poveste?