Fratele meu nu mi-a vorbit ani de zile, iar acum vrea să locuiască cu mine. Ce ar trebui să fac?

— Nu pot să cred că ai tupeul să-mi ceri asta după tot ce s-a întâmplat! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la Doru, fratele meu mai mare, pe care nu-l mai văzusem de aproape șapte ani.

Era seară târzie, iar ploaia bătea în geamurile garsonierei mele din cartierul Militari. Doru stătea în prag, cu o geantă veche la picioare și ochii roșii de oboseală sau poate de rușine. Îmi amintesc perfect ultima noastră discuție: eu plângând pe holul spitalului, el promițându-i tatei că va avea grijă de mine. Dar după înmormântare, a dispărut. Niciun telefon, niciun mesaj, nici măcar o felicitare de Crăciun.

— Ana, știu că am greșit… dar nu am unde să mă duc. Am pierdut totul. Te rog, lasă-mă măcar câteva zile până îmi găsesc ceva, a spus el încet, evitându-mi privirea.

Mi-am strâns brațele în jurul trupului, încercând să-mi țin emoțiile sub control. În minte mi se derulau anii de singurătate: cum mergeam singură la liceu, cum m-am angajat la supermarket ca să pot plăti chiria, cum am învățat să gătesc din tutoriale pe YouTube și cum am plâns nopți întregi întrebându-mă ce am făcut greșit.

Mama murise când aveam doar zece ani. Tata era tot ce aveam. Când l-am pierdut și pe el, Doru era singura mea familie. Dar el a ales să plece. Am aflat mai târziu că s-a mutat la Cluj cu o fată și că a început să lucreze la o firmă de construcții. Nu m-a sunat niciodată să mă întrebe dacă am ce mânca sau dacă am nevoie de bani pentru manuale.

— De ce acum? De ce vii la mine tocmai acum? am întrebat printre dinți.

Doru a oftat adânc și s-a așezat pe marginea patului fără să ceară voie.

— Am pierdut serviciul, fata m-a lăsat… N-am pe nimeni altcineva. Știu că nu merit nimic de la tine, dar… Ana, ești sora mea.

Cuvintele lui au căzut greu între noi. M-am simțit din nou copilul speriat care aștepta ca fratele mai mare să vină acasă și să-i spună că totul va fi bine. Dar nu a venit niciodată.

— Știi câte zile am stat nemâncată pentru că nu aveam bani? Știi cât de greu mi-a fost să termin liceul fără ajutor? Știi că am vrut să renunț la facultate pentru că nu aveam cu cine vorbi? i-am spus cu voce joasă, dar tăioasă.

— Știu… Știu totul. Am fost un laș. Mi-a fost frică să mă întorc și să văd cât te-am rănit. Dar nu pot schimba trecutul. Pot doar să încerc să repar ceva acum.

Am simțit un nod în gât. O parte din mine voia să-l alunge pe ușă, să-l facă să simtă durerea pe care mi-a provocat-o. Dar alta… alta încă tânjea după un strop de familie.

— Poți rămâne câteva zile. Atât. Nu știu dacă pot ierta totul peste noapte, i-am spus rece.

A dat din cap recunoscător și s-a dus în bucătărie să-și încălzească niște supă instant. L-am privit cum deschide dulapurile cu gesturi stângace, ca un străin în propria casă. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la tata și la promisiunea lui Doru: „Ai grijă de Ana.”

Zilele au trecut greu. Doru încerca să fie util: ducea gunoiul, spăla vasele, făcea cumpărături. Încerca să-mi vorbească despre trecut, dar eu evitam subiectul. Într-o seară, când m-am întors acasă obosită după o zi lungă la birou, l-am găsit stând pe balcon cu o bere ieftină în mână.

— Ți-ai găsit ceva? l-am întrebat sec.

— Nu încă… Dar am fost azi la două interviuri. Poate mâine primesc un răspuns.

Am dat din cap și m-am dus la bucătărie. Simțeam cum zidurile dintre noi se clatină puțin câte puțin, dar nu eram pregătită să le dărâm complet.

Într-o duminică dimineață, Doru a venit la mine cu o fotografie veche: eu și el pe malul Oltului, râzând cu tata între noi.

— Ți-o amintești? a întrebat el cu voce tremurată.

Am luat poza și am simțit cum mă podidesc lacrimile.

— Mi-e dor de el… Și mi-e dor de tine, Doru. Dar nu știu dacă pot avea din nou încredere în tine.

A venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Ana… Nu pot șterge anii ăștia pierduți. Dar vreau să fiu aici pentru tine acum, dacă mă lași.

Am izbucnit în plâns și l-am îmbrățișat pentru prima dată după atâta timp. În acea clipă am simțit că poate există speranță pentru noi.

Dar rana trădării nu se vindecă ușor. În fiecare zi mă întreb dacă fac bine lăsându-l aproape sau dacă ar trebui să-mi protejez inima și liniștea pe care mi-am construit-o cu greu.

Oare putem repara vreodată ceea ce s-a rupt între noi? Sau unele răni sunt menite să rămână deschise pentru totdeauna?