Forțată să mă mărit cu un milionar rece: Adevărul despre trecutul meu a distrus tot ce știam

— Nu pot să cred că mă pui să fac asta, mamă! am țipat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce mama își frângea mâinile în fața mea, evitându-mi privirea. Era o seară de iarnă, iar în apartamentul nostru mic din București, frigul părea să se strecoare nu doar prin ferestre, ci și în sufletul meu. Tatăl meu, Ion, stătea tăcut la masă, cu ochii în pământ, iar sora mea mai mică, Ana, se ascundea după ușă, speriată de tonul ridicat al vocii mele.

— Nu avem de ales, Irina, a spus mama, vocea ei tremurând. Dacă nu acceptăm, pierdem totul. Vlad ne poate salva. Știi bine că banca ne ia casa dacă nu plătim datoria.

Vlad. Numele lui îmi provoca fiori reci pe șira spinării. Îl întâlnisem de câteva ori, la evenimentele la care mama insista să merg, sperând să mă vadă cineva „potrivit”. Era mereu distant, cu ochii lui de gheață și zâmbetul fals, de om care știe că poate cumpăra orice. Nu mi-a plăcut niciodată de el, dar nici nu mi-am imaginat vreodată că voi ajunge să fiu soția lui.

— Nu pot să mă mărit cu un om pe care nu-l iubesc! am strigat, dar cuvintele mele s-au izbit de pereți, fără să schimbe nimic.

A doua zi, Vlad a venit la noi acasă. A intrat fără să bată, ca și cum totul îi aparținea deja. S-a așezat pe fotoliu, privind în jur cu dispreț.

— Ai luat o decizie, Irina? a întrebat el, fără urmă de emoție.

— Nu am de ales, am spus, încercând să-mi țin vocea fermă. Dar să știi că nu o fac pentru tine.

A zâmbit scurt, aproape batjocoritor.

— Nu contează motivul. Important e să joci rolul de soție perfectă. Pentru toată lumea.

Căsătoria noastră a fost o mascaradă. Nunta a fost fastuoasă, cu invitați importanți, dar eu mă simțeam ca o păpușă trasă de sfori. Mama plângea de fericire, tata părea ușurat, iar Ana mă privea cu ochi mari, neînțelegând de ce surioara ei nu zâmbește deloc.

În primele luni, Vlad era rece, distant, aproape absent. Nu vorbea cu mine decât despre aparențe, despre cum trebuie să ne comportăm în public. Îmi interzicea să ies fără el, să mă văd cu prietenele mele, să merg la facultate. Mă simțeam captivă, ca într-o colivie de aur.

Într-o seară, am găsit în biroul lui o cutie veche, plină cu scrisori și fotografii. Printre ele, am recunoscut o poză cu mine, copil, la orfelinatul unde am stat câteva luni după ce tata a fost arestat pe nedrept. Am simțit cum mi se taie respirația. De ce avea Vlad poza asta?

Am confruntat-o pe mama, iar ea a izbucnit în plâns.

— Irina, trebuie să știi adevărul… Vlad a fost cel care a plătit ca tatăl tău să fie eliberat. Dar a cerut ceva în schimb. Să te aibă pe tine, când vei fi mare. Am acceptat, eram disperată, nu aveam altă cale…

Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Toată viața mea fusese o minciună, o datorie plătită cu sufletul meu. Vlad nu era doar un milionar rece, era omul care mi-a decis destinul încă de când eram copil.

În acea noapte, am mers la el, cu inima bătându-mi nebunește.

— De ce ai făcut asta? am întrebat, cu vocea tremurândă.

— Pentru că pot, Irina. Pentru că oamenii ca mine nu se îndrăgostesc, doar posedă. Și tu ești a mea, a spus el, privindu-mă cu acea răceală care mă făcea să tremur.

Am început să mă revolt. Am refuzat să mai joc rolul de soție perfectă. Am început să ies, să mă văd cu prietenele, să mă întorc la facultate, chiar dacă Vlad mă amenința cu divorțul și cu ruinarea familiei. Dar nu mai puteam trăi în minciună.

Într-o zi, am primit un telefon de la Ana. Plângea. Vlad o amenințase că dacă nu mă potolesc, va pierde și ea tot ce are. Atunci am știut că trebuie să aleg: să-mi sacrific viața pentru liniștea familiei sau să lupt pentru demnitatea mea.

Am decis să plec. Am luat-o pe Ana și am fugit la o prietenă din Constanța. Vlad a venit după noi, furios, urlând că nu pot scăpa de el. Dar de data asta, nu m-am mai temut.

— Nu mai ai putere asupra mea, Vlad. Nu mai sunt copilul speriat pe care l-ai cumpărat. Sunt o femeie care nu mai acceptă să fie o monedă de schimb.

A plecat, trântind ușa, iar eu am simțit pentru prima dată că respir cu adevărat. Familia mea a trecut printr-o perioadă grea, dar am reușit să ne descurcăm. Am muncit, am învățat, am crescut împreună, fără să mai depindem de nimeni.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin, doar pentru că alții au decis în locul nostru? Oare cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a ne salva familia, chiar dacă asta înseamnă să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?