Focul din sufletul meu: Povestea unei mame care nu a putut fi mamă

— Cine lasă un copil aici, Doamne?! am strigat, cu mâinile tremurânde, în timp ce ploaia bătea în geamurile secției de pompieri din Ploiești. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea era spartă doar de sunetul sirenelor îndepărtate și, acum, de plânsul sfâșietor al unui bebeluș. Am deschis ușa larg, iar vântul mi-a smuls șapca de pe cap. Pe treptele ude, într-o pătură subțire, stătea un băiețel cu obrajii roșii de frig și ochii mari, umezi.

Am uitat de tot: de uniformă, de reguli, de faptul că eram singura femeie din tură. Am luat copilul în brațe, simțind cum inima mi se strânge. Mirosea a lapte și a teamă. L-am dus în sala de odihnă, unde colegii mei, Sorin și Mihai, se uitau la mine ca la o nebună.

— Leah, ce faci? Nu știm nimic despre el! Poate are vreo boală! a zis Sorin, făcând un pas înapoi.

— E doar un copil! am răspuns printre dinți, în timp ce îi căutam o sticlă cu lapte praf din trusa noastră de prim ajutor. Nu pot să-l las aici să plângă!

În timp ce îi dădeam să mănânce, am simțit cum mă năpădesc amintirile. Cu cinci ani în urmă, pierdusem o sarcină în luna a șaptea. Niciodată nu am vorbit despre asta cu nimeni din secție. Nici măcar cu mama mea, care mereu mi-a spus că femeile nu trebuie să fie pompieri, ci să stea acasă cu copiii lor.

— Leah, ai grijă la atașament! a murmurat Mihai, văzând cum îl țin pe micuț aproape de piept.

Nu l-am ascultat. În ochii acelui copil vedeam tot ce pierdusem. Îi cântam încet un cântec vechi pe care mi-l fredona bunica atunci când eram mică: „Nani, puiule, nani…”

Când șeful nostru, domnul Ilie Dumitrescu, a intrat pe ușă la 3 dimineața, m-am așteptat să mă certe. Era cunoscut pentru duritatea lui.

— Ce se întâmplă aici? Leah, ai încălcat protocolul! Copilul trebuia predat direct la poliție!

Am ridicat privirea spre el, cu lacrimi în ochi:

— Domnule Ilie… nu puteam să-l las să plângă singur. E doar un bebeluș…

Spre surprinderea tuturor, șeful s-a apropiat încet și mi-a pus mâna pe umăr.

— Ai făcut ce trebuia ca om. Restul… se rezolvă. Să nu uiți niciodată că înainte să fim pompieri suntem oameni.

Cuvintele lui m-au lovit ca un trăsnet. Pentru prima dată în ani de zile m-am simțit văzută. Nu ca femeie într-o lume de bărbați, nu ca fiica dezamăgitoare a unei mame tradiționaliste, ci ca om.

A doua zi dimineață, când poliția a venit să preia copilul, am simțit că mi se rupe sufletul. L-am ținut strâns încă o dată și i-am șoptit:

— Să fii iubit oriunde vei ajunge…

După ce totul s-a terminat și secția s-a golit, am rămas singură cu gândurile mele. Am sunat-o pe mama.

— Mamă… știi… azi-noapte am găsit un copil abandonat la secție.

A tăcut mult timp la telefon.

— Leah… poate că Dumnezeu ți-a dat ocazia să fii mamă pentru cineva măcar pentru o noapte…

Am izbucnit în plâns. Toată durerea adunată în ani s-a revărsat peste mine: pierderea copilului meu nenăscut, lipsa de acceptare din partea familiei, lupta zilnică pentru respect într-o meserie dominată de bărbați.

În zilele următoare, povestea mea s-a răspândit printre colegi și chiar în presă. Unii m-au felicitat. Alții au spus că am fost prea sentimentală pentru un pompier adevărat.

Dar eu știu că în acea noapte am salvat nu doar un copil, ci și o parte din mine pe care o credeam pierdută pentru totdeauna.

M-am întâlnit cu șeful Ilie pe hol:

— Leah, să nu-ți fie rușine niciodată că ai inimă mare. Avem nevoie de oameni ca tine aici.

Am zâmbit printre lacrimi.

Acum mă întreb: câți dintre noi poartă răni ascunse sub uniforme sau măști? Câți dintre noi au nevoie doar de o clipă de umanitate ca să se vindece? Voi ce ați fi făcut în locul meu?