Florile Interzise: Povestea unei Seri de Bal

— Nu poți intra, Maria. Regulamentul e clar, rochiile trebuie să fie simple, fără imprimeuri stridente.

Vocea doamnei profesoare Popescu răsuna tăios, ca o sentință. M-am oprit în pragul sălii de sport, unde luminile colorate și râsetele colegilor mei păreau să vină dintr-o altă lume. Rochia mea era plină de flori mari, albastre și roz, cusute cu grijă de mama. O purtam cu mândrie, pentru că era făcută special pentru mine, după luni de economii și planuri. Dar acum simțeam cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie.

— Dar nu scrie nicăieri că florile nu sunt permise! am protestat eu, vocea tremurându-mi. Toate fetele au rochii colorate!

— Regulamentul spune „fără imprimeuri ostentative”. Îmi pare rău, dar nu pot face excepții.

M-am uitat în jur, sperând să văd pe cineva care să mă ajute. Colegii treceau pe lângă mine, evitându-mi privirea. Am simțit o lacrimă fierbinte pe obraz. Am ieșit afară, în parcarea rece, și am scos telefonul cu mâinile tremurânde.

— Irina… poți să vii? Nu mă lasă să intru… Sunt afară… Nu știu ce să fac…

Vocea Irinei a venit imediat, caldă și îngrijorată:

— Vin acum! Stai acolo, nu pleca!

În timp ce așteptam, am văzut-o pe mama apropiindu-se grăbită, cu tata în urma ei. Mama avea ochii umezi de furie.

— Cum adică nu te lasă? Cine e directoarea asta să-ți spună ce să porți? Rochia asta am făcut-o împreună! E decentă, e frumoasă!

Tata încerca să o liniștească:

— Lenuța, hai să vorbim civilizat. Poate se rezolvă.

Au intrat amândoi în școală, lăsându-mă singură cu gândurile mele. Îmi doream atât de mult să fiu acolo, să dansez cu colegii mei, să râd și să uit de toate grijile. În schimb, stăteam pe bordură, cu rochia strânsă în pumni și ochii umflați de plâns.

Irina a venit alergând și m-a îmbrățișat fără să spună nimic. Am stat așa câteva minute, până când am simțit că pot respira din nou.

— Hai la mine acasă. Facem balul nostru! Bem suc și ascultăm muzică. Nu merită să plângi pentru niște reguli absurde.

Am dat din cap, dar tot ce simțeam era un gol imens în stomac. Când părinții mei s-au întors, mama era și mai supărată.

— Directoarea zice că nu poate schimba nimic. Cică „regulile sunt reguli”. Dar eu știu că e vorba doar de prejudecăți! Dacă erai fata doamnei profesoare sau a primarului, te lăsa fără probleme!

Tata a oftat:

— Hai acasă, Maria. Nu merită să te umilești pentru niște oameni care nu știu ce înseamnă bucuria.

Seara aceea a trecut greu. Am stat cu Irina în camera ei și am ascultat muzică veche la pick-up-ul tatălui ei. Am râs puțin, dar apoi am plâns din nou. Irina m-a ținut de mână.

— Maria, tu ești mai mult decât o rochie sau un bal. O să vezi că într-o zi o să râzi de toate astea.

Dar eu nu puteam uita privirile colegilor mei sau felul în care profesoara Popescu m-a privit ca pe cineva care nu aparține acolo.

A doua zi la școală a fost un coșmar. Unii râdeau pe la colțuri:

— Ai văzut ce rochie avea Maria? Parcă era dintr-un film vechi!

Alții mă priveau cu milă sau evitau să vorbească cu mine. Doar Irina și încă două fete au venit la mine în pauză.

Acasă, mama a început să scrie pe Facebook despre ce s-a întâmplat. A pus poze cu rochia mea și a povestit totul. În câteva ore, rudele și prietenii au început să comenteze:

„Rușine școlii!”
„Ce reguli absurde!”
„Maria arată minunat!”

Dar au fost și voci care spuneau:

„Regulile sunt reguli.”
„Poate chiar era prea țipătoare rochia.”

M-am simțit prinsă între două lumi: una care mă apăra și una care mă judeca fără să mă cunoască.

O săptămână mai târziu, verișoara mea Ana m-a sunat:

— Maria, hai la balul meu! La noi nu contează ce porți! Vreau să vii cu rochia ta cu flori!

Am ezitat la început, dar Ana a insistat. Mama mi-a spus:

— Du-te! Să vadă toată lumea cât de frumoasă ești!

La balul Anei am fost primită cu aplauze și zâmbete. Nimeni nu s-a uitat ciudat la mine. Am dansat până dimineața și am simțit pentru prima dată că pot fi eu însămi fără frică.

Când m-am întors acasă, am privit rochia cu alți ochi. Nu era doar o bucată de material cu flori — era povestea mea despre curaj și acceptare.

M-am întrebat atunci: De ce trebuie să ne lăsăm definiți de reguli făcute de alții? Oare câți dintre noi renunță la cine sunt doar ca să fie acceptați?

Poate că e timpul să vorbim mai des despre ce înseamnă cu adevărat libertatea de a fi tu însuți.