Florile care nu mi-au fost niciodată destinate

„Mihai, ce sunt florile astea?” am întrebat cu voce tremurândă, ținând buchetul de trandafiri roșii în mână. Era o dimineață obișnuită de primăvară, iar soarele abia începea să lumineze camera noastră. Mihai, prins pe picior greșit, s-a întors spre mine cu o privire vinovată.

„Sunt pentru Ana,” a răspuns el încet, evitând să mă privească în ochi. Ana, fosta lui soție. Numele ei a răsunat în mintea mea ca un ecou dureros, iar inima mi s-a strâns de gelozie și neîncredere.

„Pentru Ana? Dar eu nu am primit niciodată flori de la tine, Mihai!” am exclamat, simțind cum lacrimile îmi inundă ochii. Era ca și cum toate avertismentele mamei mele prindeau viață în fața mea. „De ce îi cumperi ei flori și nu mie?”

Mihai a oftat adânc și s-a așezat pe marginea patului. „E ziua ei de naștere. Am vrut doar să fiu politicos. Avem un copil împreună și… e complicat.”

„Complicat?” am repetat eu, simțind cum furia îmi crește în piept. „Și noi ce avem? O relație simplă? Crezi că e ușor pentru mine să știu că încă te gândești la ea?”

Mihai s-a ridicat și a venit spre mine, încercând să mă ia de mână, dar m-am retras. „Nu e vorba că mă gândesc la ea în felul acela. E doar… respect. Și vreau să mențin o relație bună pentru binele lui Andrei.”

Andrei, fiul lor. Îl iubeam pe Andrei ca pe propriul meu copil, dar nu puteam să nu simt că Mihai încă era legat emoțional de Ana. M-am întors cu spatele la el, încercând să-mi ascund lacrimile.

„Nu e vorba doar de flori, Mihai,” am spus cu vocea tremurândă. „E vorba despre faptul că nu simt că sunt prioritatea ta. Că nu sunt importantă pentru tine.”

El a tăcut pentru un moment, apoi a spus: „Îmi pare rău dacă te-am făcut să te simți așa. Te iubesc, dar trebuie să înțelegi că Ana va face mereu parte din viața mea din cauza lui Andrei.”

Am stat acolo, în tăcere, simțind cum distanța dintre noi crește cu fiecare secundă. M-am gândit la toate momentele când mama mea îmi spusese că un bărbat divorțat vine cu bagajele lui emoționale și că trebuie să fiu pregătită pentru asta.

„Știu că e greu,” a continuat Mihai, „dar vreau să facem asta să funcționeze. Te rog, dă-mi o șansă să-ți arăt că ești importantă pentru mine.”

Am oftat și m-am întors spre el, privindu-l în ochi. „Vreau să cred asta, Mihai. Dar trebuie să văd și eu gesturi care să-mi arate asta.”

El a dat din cap și m-a îmbrățișat strâns. Am simțit căldura lui și am vrut să cred că totul va fi bine.

În zilele care au urmat, Mihai a încercat să fie mai atent cu mine. Mi-a adus flori într-o seară fără nicio ocazie specială și mi-a spus cât de mult mă apreciază. Dar undeva adânc în sufletul meu, rămânea acea teamă că nu voi fi niciodată prima lui alegere.

Într-o seară târzie, stând pe balcon și privind stelele, m-am întrebat: „Oare voi putea vreodată să trec peste umbra trecutului lui Mihai? Sau voi rămâne mereu prizoniera acestei nesiguranțe?”

Aceste întrebări mă bântuie și acum, iar răspunsurile par să fie la fel de evazive ca stelele de pe cerul nopții.