„Fiule, de ce ai nevoie de o soție bolnavă? Poate nu e prea târziu să divorțezi?”

— Fiule, de ce ai nevoie de o soție bolnavă? Poate nu e prea târziu să divorțezi…

Cuvintele mamei au căzut ca un ciocan pe masa din bucătărie, printre farfuriile cu ciorbă rămasă și pâinea veche. Am simțit cum mi se strânge stomacul, iar Irina, care tocmai încerca să-și ia medicamentele, a încremenit cu paharul la jumătate. Ochii ei mari, verzi, s-au umplut de lacrimi pe care le-a înghițit cu greu. Mama nu s-a oprit aici.

— Ești tânăr, Vlad! Ai toată viața înainte. Nu trebuie să-ți irosești anii lângă o femeie care nu poate nici măcar să meargă la piață fără să obosească. Gândește-te la viitorul tău!

Am simțit cum sângele îmi fierbe. M-am ridicat brusc de pe scaun, scuturând masa. Tata a încercat să mă liniștească, dar privirea lui era la fel de rece ca a mamei. Într-un colț al camerei, sora mea, Alina, își mușca buzele, evitând să mă privească.

— Mamă, Irina e soția mea! Nu e vina ei că s-a îmbolnăvit! Dacă tu ai fi fost în locul ei, tata te-ar fi lăsat?

Mama a oftat adânc și a dat din cap.

— Nu e același lucru. Eu am crescut copiii, am muncit o viață. Ea abia dacă poate ține o casă…

Irina a lăsat paharul jos și s-a ridicat încet.

— Vlad, hai să mergem acasă…

Am ieșit pe ușă fără să mai spun nimic. Pe drum, Irina nu a scos un cuvânt. Mergea încet, sprijinindu-se de brațul meu. În minte îmi răsunau vorbele mamei: „Poate nu e prea târziu să divorțezi…”

Când am ajuns acasă, Irina s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă în hohote. M-am așezat lângă ea și am strâns-o în brațe.

— Vlad… dacă vrei… dacă simți că nu mai poți… eu te înțeleg…

— Nu mai spune asta! Nu te las pentru nimic în lume!

Dar adevărul era că presiunea devenea insuportabilă. De când Irina fusese diagnosticată cu scleroză multiplă, totul se schimbase. Zilele bune erau rare; cele rele păreau nesfârșite. Prietenii se răreau, rudele ne priveau cu milă sau cu reproș. Mama nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească ce „pierdeam” stând lângă Irina.

Înainte de boală, Irina era sufletul petrecerilor. Preda engleză la liceu, mergea cu elevii la olimpiade, visa să călătorească prin lume. Eu eram mecanic auto — simplu, dar priceput. Ne-am cunoscut la o nuntă și ne-am îndrăgostit nebunește. Mama era mândră de ea: „Ce fată deșteaptă ai găsit! O să vă fie bine!”

Dar când au apărut primele simptome — oboseală inexplicabilă, amețeli, dureri — totul s-a năruit. Diagnosticul a venit ca un trăsnet. Irina a trebuit să renunțe la școală, la excursii, la visuri. Eu am început să lucrez peste program ca să acopăr cheltuielile cu tratamentele.

Într-o seară, după ce am terminat schimbul la service, m-am dus la mama să-i duc niște medicamente pentru tata. Era singură în bucătărie și m-a privit lung.

— Vlad, tu chiar nu vezi? Ești palid, slăbit… Nu poți trăi toată viața așa! O femeie sănătoasă ți-ar face un copil, ți-ar ține casa…

Am izbucnit:

— Mamă! Eu nu sunt ca tata! Eu nu-mi las femeia la greu!

A tăcut și mi-a întins punga cu medicamente.

Acasă, Irina mă aștepta cu masa pusă — cât putuse ea să facă. M-am uitat la mâinile ei tremurânde și mi s-a rupt sufletul.

— Vlad… dacă vrei să pleci… eu nu te opresc…

— Nu plec nicăieri! Ești tot ce am!

Dar noaptea târziu, când adormea lângă mine, mă întrebam: oare chiar îi fac bine? Sau doar îi prelungesc suferința?

Într-o zi, Alina m-a sunat:

— Vlad, mama plânge mereu. Zice că te-ai schimbat de când cu Irina…

— M-am schimbat pentru că viața ne-a schimbat pe toți! De ce nu mă înțelegeți?

— Poate pentru că ne e frică…

Am închis telefonul și am ieșit afară. M-am sprijinit de gard și am privit cerul cenușiu al Bucureștiului. Mi-am amintit de zilele când visam la o familie mare, la copii care să alerge prin curte… Acum totul părea atât de departe.

Într-o seară, Irina mi-a spus:

— Vlad… dacă vrei un copil sănătos și o viață normală… poate ar trebui să-ți refaci viața…

Am izbucnit în plâns.

— Nu vreau pe altcineva! Vreau pe tine! Chiar dacă viața ne-a dat altceva decât am visat!

Au trecut luni de zile în care am trăit între două lumi: una în care eram soțul devotat al Irinei și alta în care eram fiul care nu-și putea liniști părinții. Prietenii mă evitau; colegii mă priveau cu milă.

Într-o zi, mama a venit la noi acasă fără să anunțe. A găsit-o pe Irina încercând să spele vasele.

— Lasă-le! O să le fac eu! — i-a spus mama brusc.
Irina a lăsat buretele jos și s-a retras în dormitor.
Mama s-a uitat la mine:
— Nu vezi că nu mai poate?
— Vrei să o arunc ca pe un obiect stricat?
Mama a oftat:
— Nu vreau asta… dar nici să te văd cum te stingi lângă ea…

Am rămas singur în bucătărie mult timp după ce mama a plecat. M-am întrebat dacă sacrificiul meu chiar are sens sau doar prelungesc agonia tuturor.

Într-o seară ploioasă, Irina mi-a luat mâna:
— Vlad… mulțumesc că nu m-ai abandonat.
Am strâns-o tare la piept și am plâns împreună.

Acum scriu aceste rânduri cu inima frântă dar împăcat: iubirea adevărată nu se măsoară în zile bune sau rele, ci în puterea de a rămâne atunci când toți ceilalți pleacă.

Oare câți dintre noi ar avea curajul să rămână? Sau e mai ușor să judeci din afară? Voi ce ați face?