Fiul meu are 35 de ani, familie și totuși ne cere bani: Unde am greșit ca părinte?

— Mamă, mai poți să-mi trimiți 500 de lei până la salariu? Promit că luna viitoare ți-i dau înapoi.

Vocea lui Vlad răsună în telefon, la fel de grăbită și apăsată ca de obicei. Mă uit la soțul meu, Ion, care oftează adânc și își freacă fruntea. E a treia oară luna asta când Vlad ne cere bani. Are 35 de ani, o soție, un copil de cinci ani și totuși… parcă nu a crescut niciodată cu adevărat.

— Vlad, nu putem să-ți trimitem mereu bani. Și noi avem cheltuieli, îi spun încercând să-mi ascund vocea tremurândă.

— Mamă, știi că nu cer de plăcere! Am avut niște probleme cu mașina și…

Îl aud cum oftează și simt cum mă strânge inima. Îmi amintesc de copilăria lui Vlad: mereu primul la școală, mereu răsfățat de bunici, mereu cu hainele cele mai bune. Eu și Ion am muncit din greu ca să nu-i lipsească nimic. Poate prea mult.

— Mariana, iar îi dai? mă întreabă Ion după ce închid telefonul.

— Ce să fac? E copilul nostru…

Ion se ridică nervos de pe scaun.

— Copilul nostru are 35 de ani! Când o să-l lași să se descurce singur?

Nu am răspuns. Mă simt prinsă între două lumi: cea a mamei care vrea să-și protejeze copilul și cea a femeii care vede cum ajutorul devine dependență. Seara, când mă pun în pat, nu pot dormi. Îmi vin în minte toate momentele în care am ales să-l salvez pe Vlad: când a picat primul examen la facultate și i-am plătit meditații scumpe; când a rămas fără job și i-am găsit eu altul printr-o cunoștință; când s-a certat cu soția lui, Irina, și a venit să stea la noi două luni.

A doua zi primesc un mesaj de la Irina: „Bună, Mariana. Poți să vorbești cu Vlad? Nu mai reușim să ne descurcăm cu banii și el zice că tu îl ajuți mereu.”

Mă simt rușinată. Irina e o fată muncitoare, lucrează la farmacie și are grijă de nepoțelul meu, Radu. Dar Vlad… Vlad parcă trăiește într-o lume paralelă, unde totul i se cuvine.

În weekend mergem la ei în vizită. Radu sare în brațele mele:

— Bunica! Ai adus ceva bun?

Îi dau o ciocolată și mă uit la Vlad. Stă pe canapea, cu ochii în telefon.

— Vlad, hai să vorbim puțin, îi spun.

Se ridică fără chef și ieșim pe balcon.

— Mamă, iar vrei să-mi ții morală?

— Vlad, nu poți continua așa. Ai familie, ai responsabilități. Nu putem să te ajutăm la nesfârșit.

Îl văd cum se încruntă.

— Știi cât de greu e? Salariile sunt mici, totul e scump… Tu și tata ați avut noroc. Acum e altfel!

— Vlad, noi am muncit pe brânci pentru tot ce avem. Și tu poți!

Se uită la mine cu ochii umezi:

— Dar dacă nu pot? Dacă nu sunt ca voi?

Mă doare sufletul. Îmi dau seama că undeva am greșit. Poate l-am protejat prea mult. Poate nu l-am lăsat niciodată să cadă cu adevărat ca să învețe să se ridice singur.

Seara vorbesc cu Ion.

— Mariana, trebuie să-l lăsăm să se descurce singur. Altfel îl pierdem de tot.

— Și dacă nu reușește?

— Atunci va învăța. Așa cum am învățat și noi.

Trec câteva luni în care refuzăm să-i mai dăm bani lui Vlad. La început ne sună zilnic, apoi tot mai rar. Irina îmi scrie că Vlad s-a angajat la o firmă de curierat după ce a fost dat afară din vechiul loc de muncă. Nu e jobul visurilor lui, dar e ceva.

Într-o duminică vine la noi cu Radu. E obosit, dar parcă mai împăcat cu el însuși.

— Mamă… îmi pare rău pentru tot ce v-am cerut. Am crezut că mă ajutați, dar de fapt mă țineați pe loc.

Îl iau în brațe și plâng amândoi. Ion ne privește din prag cu ochii umezi.

— Vlad, suntem aici pentru tine mereu. Dar trebuie să fii bărbatul familiei tale.

Radu vine lângă noi:

— Tata, hai să ne jucăm!

Vlad zâmbește pentru prima dată sincer după mult timp.

Acum stau pe balcon și privesc apusul. Mă întreb: oare câți părinți din România trec prin asta? Oare dragostea noastră nu devine uneori lanțuri invizibile pentru copiii noștri? Voi ce ați fi făcut în locul meu?