Firul invizibil al unei mame: Povestea mea despre sacrificiu, neînțeles și regăsire

— Nu mai pot, mamă! Nu vezi că nu mă asculți niciodată? — vocea Irinei, fiica mea cea mare, răsună ca un trăsnet în sufrageria noastră mică, tapetată cu amintiri și fotografii vechi. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar privirea mi se pierde pe geamul aburit. Mă gândesc la ziua aceea de februarie când totul s-a schimbat.

Era frig, iar tramvaiul 41 era plin ochi. Stăteam lipită de ușă, cu plasele grele atârnând de mâini, când două femei au început să vorbească tare lângă mine.

— Ai văzut-o pe Ana? Tot singură, tot cu copiii după ea. Parcă nici nu există pentru nimeni, zice una dintre ele.
— Da, săraca… Dar cine o pune să se sacrifice așa? Nici nu cred că știe cine e ea fără familie.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să le răspund, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Am coborât la prima stație și am plâns pe o bancă rece, ascunsă sub fularul meu vechi. Atunci am început să mă întreb: chiar nu contează nimic din ce fac? Sunt doar o umbră în viața celor din jur?

După ce Mihai a plecat — fără explicații, doar o scrisoare scurtă lăsată pe masa din bucătărie — am simțit că lumea mea s-a prăbușit. Eram doar eu și fetele: Irina, adolescenta rebelă care mă acuza mereu că nu o înțeleg, și Maria, cea mică, care încă mai venea noaptea la mine în pat când avea coșmaruri. Mama mea, bătrână și bolnavă, locuia la două blocuri distanță și mă suna zilnic să-mi amintească ce greșeli am făcut în viață.

— Ana, dacă ai fi fost mai atentă la Mihai… Poate nu pleca. Trebuia să te ocupi mai mult de tine, nu doar de copii și casă!

M-am simțit prinsă între două lumi: una care mă acuza că nu sunt destul și alta care nici nu mă vedea. Zilele mele erau un șir nesfârșit de drumuri între școală, piață, farmacie și serviciul part-time la librăria din cartier. Seara, când fetele se certau sau mă ignorau complet, mă simțeam ca o fantomă care bântuie prin propria casă.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Irina — care îmi striga că nu vreau decât să controlez totul — am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am amintit de visurile mele din tinerețe: voiam să fiu profesoară de română, să scriu poezii, să călătoresc. Dar viața a avut alte planuri pentru mine. M-am căsătorit devreme, am renunțat la facultate când a apărut Irina și apoi totul s-a transformat într-o rutină de compromisuri.

Într-o zi de duminică, Maria a venit la mine cu un desen: eram eu, cu un zâmbet larg și o coroană pe cap. „Ești regina mea”, mi-a spus ea. Am plâns în hohote după ce a adormit. M-am întrebat: cum pot fi regină într-un regat care nu există?

La serviciu, colegele mă priveau cu milă sau cu superioritate. „Ana, tu chiar nu vrei să ieși la o cafea? Să-ți găsești pe cineva?” Dar eu nu știam cine sunt fără rolul de mamă. Când încercam să vorbesc despre mine, simțeam că nimeni nu ascultă cu adevărat.

Într-o zi, mama a făcut un atac cerebral ușor. Am alergat la spital cu inima cât un purice. În salon, m-a privit cu ochii ei obosiți și mi-a spus încet:

— Iartă-mă că n-am știut să te văd niciodată așa cum ești.

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Toată viața am încercat să fiu „fata bună”, „mama perfectă”, „soția devotată”. Dar cine era Ana?

După externarea mamei, am început să scriu într-un caiet vechi. Seara, după ce fetele adormeau, îmi notam gândurile, frustrările, dorințele uitate. Am început să citesc poezii din nou și să merg la un cerc literar din cartier. Acolo am întâlnit-o pe Elena, o femeie trecută prin aceleași furtuni ca mine.

— Știi ce-am învățat eu? Că dacă nu ne vedem noi pe noi înșine, nimeni n-o va face în locul nostru — mi-a spus ea într-o seară.

Încet-încet, am început să mă schimb. Am vorbit deschis cu Irina despre fricile mele și despre cât de greu îmi este fără sprijin. Am încercat să-i arăt că și eu sunt om, nu doar mamă sau paznic al regulilor casei.

— Mamă… N-am știut că suferi atât — mi-a spus ea într-o noapte târzie.

Maria m-a luat de mână și mi-a spus că sunt „cea mai curajoasă mamă din lume”. Poate că nu toți văd eforturile mele. Poate că lumea trece pe lângă mine fără să observe cât lupt în fiecare zi. Dar acum știu că exist — pentru mine însămi și pentru fetele mele.

Mă întreb adesea: câte mame ca mine trăiesc în umbră, neștiute și neînțelese? Oare când vom învăța să ne vedem cu adevărat una pe alta? Voi ce credeți: cât valorează sacrificiul unei mame dacă nimeni nu-l vede?