Fiica mea năștea în bucătărie, iar ginerele meu urmărea meciul – despre cum ne-am pierdut pe noi înșine în rutina zilnică

— Mamă, nu mai pot, mă doare rău! vocea Martei, spartă de durere, mi-a străpuns sufletul ca un cuțit. Am intrat în bucătărie cu mâinile încă ude de la vase, iar imaginea ei, sprijinită de masă, cu fața palidă și ochii plini de lacrimi, m-a făcut să simt că pământul îmi fuge de sub picioare. În același timp, din sufragerie se auzea comentatorul sportiv urlând: „Gol! Ce execuție!”

— Radu! am strigat, dar răspunsul a venit după câteva secunde, sec și absent:

— Da, ce e?

— Vino repede, Marta are contracții!

— Acum, mamă, e finala, vin imediat!

Am simțit cum mi se strânge inima. Am alergat la Marta, i-am luat mâna și am încercat să-i alin durerea, deși nu știam cum. Mă simțeam neputincioasă, ca atunci când era mică și plângea noaptea, iar eu nu știam dacă să-i dau ceai sau să o țin la piept. Acum, însă, era femeie, iar eu nu mai aveam răspunsuri.

— Mamă, nu vreau să nasc aici, nu așa… a șoptit ea printre dinți, cu lacrimi curgându-i pe obraji.

— Nu o să naști aici, iubita mea, hai, respiră cu mine, hai să sunăm la salvare!

Am pus mâna pe telefon, dar mâinile îmi tremurau atât de tare încât abia am reușit să formez numărul. În timp ce vorbeam cu operatorul, Radu a intrat în bucătărie, cu ochii lipiți de ecranul telefonului.

— Ce s-a întâmplat? E grav?

— E grav, Radu! Soția ta naște! Nu vezi?

A ridicat din umeri, ca și cum totul ar fi fost o neplăcere minoră, o întrerupere a ceva mult mai important. Am simțit o furie mocnită, dar și o vină apăsătoare. Unde greșisem? Cum ajunseserăm aici, să nu mai știm să fim atenți unii la ceilalți?

Ambulanța a venit după douăzeci de minute, timp în care Marta gemea, iar eu îi ștergeam fruntea cu un prosop ud. Radu a stat pe hol, cu telefonul în mână, urmărind scorul. Când au intrat paramedicii, am simțit că mă prăbușesc de ușurare, dar și de rușine. Ce fel de familie eram noi?

La spital, Marta a născut o fetiță sănătoasă, dar în ochii ei am văzut o tristețe pe care nu o mai recunoscusem niciodată. După ce s-a liniștit totul, am rămas singură pe un scaun de pe hol, cu capul în mâini. Mă întrebam unde am greșit ca mamă. Oare am crescut-o pe Marta să accepte indiferența? Oare eu, cu tăcerile mele, cu oboseala mea, cu rutina zilnică, am dat exemplul acesta?

Când am ajuns acasă, Radu era deja pe canapea, cu ochii în telefon. Am simțit nevoia să vorbesc cu el, să-l zgudui, să-l fac să înțeleagă. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Am intrat în bucătărie și am început să spăl vasele, ca de obicei. Mâinile mi se mișcau mecanic, dar în minte îmi răsunau vorbele Martei: „Nu vreau să nasc aici, nu așa…”

În zilele următoare, am încercat să fiu de ajutor. Am gătit, am făcut curat, am stat cu nepoata, dar între mine și Marta era o tăcere grea. O vedeam cum se uită pe fereastră, cu ochii goi, și știam că nu e bine. Într-o seară, am prins curaj și am întrebat-o:

— Marta, ești bine?

— Nu știu, mamă… Nu mă simt eu. Parcă nu mai știu cine sunt. Radu e tot timpul ocupat, eu sunt singură cu copilul, iar tu… tu ești mereu obosită, mereu cu grijile tale.

Am simțit cum mă năpădește vinovăția. Poate că nu am știut să fiu acolo când avea nevoie. Poate că am fost prea ocupată cu munca, cu grijile casei, cu rutina care ne-a înghițit pe toți. Poate că am uitat să fim oameni, să fim familie.

Într-o zi, am găsit-o pe Marta plângând în baie. M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe, așa cum făceam când era mică.

— Mamă, mi-e frică să nu mă pierd de tot. Să nu devin doar o umbră, să nu mai simt nimic.

— Nu o să te pierzi, Marta. Sunt aici. Și dacă vrei, putem încerca să schimbăm ceva. Să vorbim cu Radu, să cerem ajutor, să nu mai lăsăm rutina să ne înghită.

A dat din cap, dar nu părea convinsă. Și atunci am înțeles că nu e doar despre ea, sau despre Radu, sau despre mine. E despre noi toți, despre cum ne pierdem în fiecare zi, puțin câte puțin, în grijile și oboseala noastră, în lipsa de comunicare, în tăcerile care dor mai tare decât orice ceartă.

Într-o seară, am strâns curajul și am stat toți trei la masă. Am vorbit, cu lacrimi, cu reproșuri, cu tăceri lungi. Radu a recunoscut că nu știe cum să fie tată, că îi e frică, că fotbalul e singurul lui refugiu. Marta a spus că se simte invizibilă. Eu am recunoscut că mi-e teamă să nu fiu o povară, că nu mai știu cum să fiu mamă pentru o femeie adultă.

Nu s-a rezolvat totul peste noapte. Dar am început să ne privim altfel. Să ne ascultăm. Să ne cerem iertare. Să ne amintim că suntem oameni, nu doar roluri pe care le jucăm din inerție.

Acum, când o privesc pe Marta cu fetița ei în brațe, mă întreb: oare câte femei trăiesc așa, în tăcere, cu sufletul golit de rutină și de neputință? Oare câte mame, fiice, soții uită să ceară ajutor, să spună ce simt, să nu se piardă pe drum? Voi cum ați face să nu vă pierdeți în fiecare zi, puțin câte puțin?