Fetița care a așteptat-o pe mama: Povestea pierderii, speranței și unui nou început

— Nu vreau să plec! Nu mă luați de aici! — am țipat, agățându-mă cu disperare de poarta veche a curții. Mâinile mele mici se încleștau pe fierul rece, iar lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji. Două femei de la Protecția Copilului încercau să mă desprindă, în timp ce mama, cu ochii roșii și obrajii scobiți, stătea neputincioasă în prag. Nu-mi amintesc să fi simțit vreodată o durere mai mare decât atunci când am văzut-o întorcându-și privirea, rușinată și înfrântă.

Aveam doar șapte ani. Tata dispăruse de mult, iar mama se lupta cu sărăcia și cu demonii ei. Într-o zi, vecina, doamna Stanciu, a sunat la autorități după ce m-a găsit plângând de foame pe scară. N-am înțeles atunci de ce nu puteam rămâne cu mama, de ce trebuia să merg într-un loc străin, printre oameni care nu-mi știau povestea.

Primele nopți la centrul de plasament din Ploiești au fost un coșmar. Îmi lipsea mirosul de cafea arsă din bucătăria noastră mică, vocea mamei care îmi cânta încet „Somnoroase păsărele”. Colegele de cameră — Irina și Mihaela — erau la fel de speriate ca mine. Ne ascundeam sub pături și ne spuneam povești inventate despre părinți care se vor întoarce într-o zi să ne ia acasă. Dar zilele treceau, iar mama nu venea.

— O să vină mâine, ai să vezi! — îmi spunea Irina într-o seară, încercând să mă facă să cred că totul va fi bine.

Dar „mâine” nu venea niciodată. În schimb, primeam scrisori rare, scrise cu mâna tremurândă a mamei: „Iartă-mă, Lena. Încerc să mă pun pe picioare. Te iubesc.” Le citeam iar și iar până când hârtia se mototolea între degete.

Anii au trecut greu. La școală eram „fata fără părinți”, cea care nu primea niciodată pachet cu prăjituri sau haine noi. Doamna profesoară de română, doamna Popescu, a fost singura care m-a privit altfel.

— Lena, ai talent la scris. Să nu renunți niciodată la visele tale! — îmi spunea ea, punându-mi mâna pe umăr.

Dar cum să visez când tot ce voiam era să-mi văd mama? În fiecare zi 1 iunie sau de Crăciun, speram că va apărea la poarta centrului. În schimb, primeam vizite scurte de la asistenți sociali sau rude îndepărtate care nu știau ce să-mi spună.

La 12 ani, furia a început să mă roadă pe dinăuntru. Am început să răspund urât educatorilor, să chiulesc de la ore și să mă cert cu ceilalți copii. Într-o zi, am spart un geam din sala de mese. M-au pedepsit să curăț curtea toată săptămâna.

— De ce ești așa supărată? — m-a întrebat Mihaela într-o seară.
— Pentru că nimănui nu-i pasă! Pentru că mama nu vine! — am izbucnit eu.

În acea noapte am plâns până am adormit. M-am trezit dimineața cu ochii umflați și cu o hotărâre ciudată: dacă mama nu vine după mine, trebuie să găsesc eu un sens pentru viața mea.

La 14 ani, viața mea s-a schimbat din nou. O familie din București — familia Dumitrescu — a venit la centru să cunoască copii pentru adopție. Doamna Dumitrescu era o femeie caldă, cu ochi blânzi și mâini mereu ocupate cu ceva: o carte, un fular tricotat sau o pungă cu bomboane.

— Bună, Lena! Vrei să vii cu noi la teatru duminică? — m-a întrebat ea timid.

Nu voiam. Îmi era frică să sper din nou. Dar am acceptat. La teatru am râs pentru prima dată după mult timp. Domnul Dumitrescu mi-a cumpărat o înghețată și mi-a povestit despre copilăria lui la țară.

— Știi, Lena, uneori familia nu e cea în care te-ai născut, ci cea care te iubește necondiționat — mi-a spus el.

După câteva luni de vizite și discuții cu psihologul centrului, am fost adoptată oficial. Mutarea la București a fost ca un salt în gol: alt oraș, altă școală, alt pat în care adormeam cu teamă că totul e doar un vis.

La început nu puteam să le spun „mama” și „tata”. Mă simțeam vinovată față de mama mea adevărată. În fiecare seară mă rugam pentru ea și îi scriam scrisori pe care nu le trimiteam niciodată.

— Lena, știi că poți vorbi cu noi despre orice — mi-a spus doamna Dumitrescu într-o seară când m-a găsit plângând în baie.
— Mi-e dor de mama… Nu vreau s-o uit!
— Nu trebuie s-o uiți niciodată. Dar ai dreptul să fii fericită aici și acum.

Au urmat luni grele de adaptare. Colegii mă priveau ciudat când aflau că sunt adoptată. Unii râdeau pe la colțuri:

— Uite-o pe aia fără părinți!

Am învățat să răspund cu demnitate:

— Am părinți care m-au ales și mă iubesc!

La 18 ani am primit o scrisoare neașteptată: era de la mama mea biologică. Scrisul ei era mai tremurat ca niciodată:

„Lena, iartă-mă că n-am fost lângă tine când ai avut nevoie. Am fost bolnavă și n-am putut lupta mai mult. Te iubesc mereu.”

Am plâns mult citind acele rânduri. Am realizat că durerea mea nu era doar a mea — și mama suferise în felul ei. Am mers s-o vizitez într-un sat uitat de lume din Prahova. Era slabă și obosită, dar m-a strâns în brațe ca atunci când eram mică.

— Iartă-mă, Lena… Iartă-mă!
— Te iert, mamă. Dar vreau să știi că sunt bine acum.

M-am întors la familia Dumitrescu cu inima mai ușoară. Am învățat că familia nu e doar sânge sau nume pe un certificat — e dragostea pe care o primești atunci când ai cea mai mare nevoie.

Astăzi sunt studentă la Psihologie și vreau să ajut copiii ca mine să găsească speranță acolo unde pare că nu mai există nimic bun.

Mă întreb uneori: câți copii încă mai așteaptă la fereastră ca părinții lor să se întoarcă? Câți dintre noi avem curajul să iertăm și să iubim din nou? Poate că răspunsul stă chiar în puterea noastră de a nu renunța la speranță.