Fără pătuț, fără scutece: Întoarcerea acasă care mi-a frânt inima

— Nu pot să cred că ai uitat! am țipat, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în brațe fetița abia născută. Era trecut de miezul nopții când am intrat în apartamentul nostru din cartierul Titan, iar liniștea din casă era apăsătoare. Niciun pătuț, niciun scutec, nici măcar o păturică curată. Doar cutii goale și haine aruncate pe canapea.

Mihai s-a uitat la mine cu ochii mari, obosiți, și a ridicat din umeri: — Am avut o zi grea la muncă… N-am apucat să cumpăr nimic. O să rezolv mâine.

Mâine? Mâine? Am simțit cum mi se strânge inima. Fetița mea plângea, iar eu nu aveam nici măcar un loc unde să o pun jos. Am început să plâng și eu, încercând să-mi ascund fața de copilul care nu avea nicio vină. M-am simțit trădată, singură și complet nepregătită pentru ce urma.

În ultimele luni de sarcină, Mihai fusese tot mai absent. Îl vedeam cum se retrage în tăcere, cum evită discuțiile despre viitorul nostru. Când îi spuneam că trebuie să cumpărăm pătuț sau că ar trebui să facem lista pentru maternitate, îmi răspundea mereu: „Lasă, mai e timp.” Dar timpul a trecut pe lângă noi ca un tren care nu oprește în gară.

În noaptea aceea, am dormit pe canapea cu fetița la piept, acoperite cu o geacă veche. M-am trezit din oră în oră, speriată că nu respiră sau că îi e frig. Mihai a dormit dus în dormitor, cu ușa închisă. Dimineața, am sunat-o pe mama:

— Mamă, nu am nimic pentru copil. Poți să vii?

A ajuns într-o oră, aducând cu ea un pătuț pliant de la vecina și câteva scutece. M-a luat în brațe și mi-a șoptit: — O să fie bine, Ilinca. Dar eu știam că nu va fi bine prea curând.

Zilele au trecut greu. Mihai venea târziu acasă și se plângea că e obosit. Nu voia să țină copilul în brațe, nu voia să vorbească despre ce simt eu. Într-o seară, când i-am spus că mă simt singură și copleșită, mi-a răspuns sec:

— Și eu sunt obosit! Nu doar tu ai probleme!

Am simțit cum zidul dintre noi crește cu fiecare zi. Prietenele mele îmi scriau pe WhatsApp: „Ce faceți? Cum e bebe?” Le răspundeam scurt: „Suntem bine.” Dar nu eram bine deloc.

Într-o zi, după ce am adormit-o pe Maria (așa am numit-o pe fetița mea), m-am uitat lung la poza noastră de la nuntă. Eram atât de fericiți atunci… Ce s-a întâmplat cu noi? Unde s-a pierdut dragostea?

Mama încerca să mă ajute cât putea, dar locuia la țară și nu putea sta mereu cu mine. Sora mea, Ana, era plecată în Italia la muncă și mă suna doar duminica. M-am simțit prinsă într-o capcană a singurătății și a neputinței.

Într-o seară, Mihai a venit acasă mirosind a alcool. S-a trântit pe canapea și a început să plângă:

— Nu știu dacă pot să fiu tată… Nu știu dacă pot să fac asta…

L-am privit lung și am simțit un amestec de milă și furie. Și eu eram speriată! Și eu nu știam dacă pot! Dar nu aveam luxul să cedez.

Au urmat luni de zile în care am făcut totul singură: trezit noaptea, schimbat scutece, mers la doctoriță, cumpărături cu copilul în brațe. Mihai era tot mai absent, tot mai rece. Într-o zi mi-a spus:

— Poate ar fi mai bine să stau la mama o vreme…

Nu l-am oprit. Am rămas doar eu și Maria într-un apartament mic și rece. Am început să scriu pe forumuri pentru mame singure, să caut sprijin acolo unde nu credeam că voi găsi vreodată.

Am descoperit că nu sunt singura care trece prin asta. Zeci de femei povesteau despre parteneri absenți, despre nopți nedormite și despre frica de a nu greși. Unele spuneau că au găsit puterea să meargă mai departe singure. Altele încă sperau că lucrurile se vor schimba.

Într-o zi, Ana m-a sunat din Italia:

— Ilinca, nu ești singură! Dacă ai nevoie de bani sau de ajutor, spune-mi!

Am plâns la telefon ca un copil. Era prima dată când simțeam că cineva chiar mă ascultă.

Maria a crescut repede. Primul zâmbet, primul pas… Toate le-am trăit doar noi două. Mihai venea rar să o vadă și părea mereu grăbit să plece.

Într-o seară târzie de toamnă, după ce am adormit-o pe Maria cu greu (avea febră), m-am uitat pe geam la luminile orașului și m-am întrebat: Oare câte femei din România trec prin ce trec eu acum? Câte dintre noi rămânem singure cu copiii noștri pentru că bărbații fug de responsabilitate? Și cât de mult poate dragostea unei mame să repare ceea ce alții au stricat?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că nu mai vreau să tac. Vreau ca povestea mea să fie auzită.

Oare cât valorează dragostea când te lupți singură cu viața? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?