„Fără pătuț, fără masă de înfășat, nici măcar hăinuțe: Am ajuns acasă cu bebelușul într-un haos total”

— Nu pot să cred că nici măcar nu ai spălat hăinuțele! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam fetița în brațe și priveam camera plină de cutii nedesfăcute și praf. Radu, cu cravata încă la gât, a ridicat din umeri, evitându-mi privirea.

— Am avut o zi groaznică la birou, Maria. Știi că șeful nu mi-a dat voie să lipsesc. Am venit direct de la muncă, ce vrei să fac?

M-am uitat la el, simțind cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când promisiunile lui rămâneau doar vorbe. Dar acum nu mai era vorba doar despre mine. Era vorba despre Ana, fetița noastră, care plângea deja de foame și frig.

Totul începuse cu nouă luni în urmă, când am aflat că sunt însărcinată. Am crezut că viața noastră se va schimba în bine, că vom fi o familie unită. Dar Radu era tot mai absent, mereu prins între ședințe și deadline-uri. Îi spuneam mereu: „Te rog, implică-te! Avem nevoie de tine.” El zâmbea vag și spunea că va fi bine, că după naștere va avea grijă de tot.

În ultimele săptămâni de sarcină, am încercat să fac singură tot ce puteam: am comandat pătuțul online, am ales hăinuțe din banii mei de concediu prenatal, am făcut liste peste liste. Dar nu puteam să car cutii sau să montez mobilier cu burta mare. L-am rugat pe Radu să se ocupe el. „Lasă, iubito, mă ocup eu când vin acasă.” Dar acasă venea târziu și obosit, iar eu adormeam plângând.

Ziua externării a fost un coșmar. În salonul de la maternitate, toate celelalte mame primeau flori și baloane colorate. Soții lor le țineau de mână și le promiteau că acasă totul e pregătit. Eu am primit un mesaj sec: „Ajung în 20 de minute. Vin direct de la birou.”

Când am ajuns acasă, am simțit că intru într-un alt univers. Cutii cu scutece nedesfăcute pe hol, pătuțul încă în ambalaj, hainele bebelușului aruncate într-o pungă pe canapea. Nici urmă de masă de înfășat sau de biberoane sterilizate. M-am prăbușit pe pat și am început să plâng în hohote, cu Ana la piept.

— Maria, nu te mai stresa atât! O să le fac pe toate mâine! a încercat Radu să mă liniștească.

— Mâine? Copilul are nevoie ACUM! Nu vezi că plânge? Nu vezi că nu avem nimic pregătit?

El a oftat și a ieșit din cameră. Am rămas singură cu fetița mea și cu un sentiment copleșitor de neputință. Am sunat-o pe mama, dar era la țară, la 200 km distanță. Prietenele mele erau ocupate cu propriii copii sau la serviciu.

În acea noapte nu am dormit deloc. Ana plângea continuu, iar eu încercam să improvizez un pătuț dintr-o cutie mare de carton și câteva prosoape curate. Îmi tremurau mâinile de oboseală și furie. M-am simțit trădată și invizibilă.

A doua zi dimineață, Radu a plecat din nou la serviciu fără să spună nimic. Am rămas singură cu haosul din casă și cu un copil care avea nevoie de mine mai mult ca oricând. Am început să fac ordine printre lacrimi: am spălat hăinuțele la mână, am montat pătuțul cum am putut, m-am chinuit să sterilizez biberoanele într-o oală veche.

La prânz a sunat telefonul. Era mama:

— Cum ești, fata mea?

— Nu mai pot, mamă… Sunt singură aici și nu mă descurc…

— Ține-te tare! O să vin cât pot de repede. Dar până atunci trebuie să fii puternică pentru Ana.

Cuvintele ei mi-au dat puțin curaj. Am început să caut soluții: am scris pe un grup de mămici din cartier că am nevoie urgent de ajutor. În câteva ore, două vecine pe care abia le cunoșteam au venit cu o sacoșă de hăinuțe mici și o masă de înfășat veche.

Seara, când Radu s-a întors acasă, eu deja reușisem să pun puțină ordine în cameră. El a intrat tăcut și s-a uitat la mine ca la o străină.

— Ce-ai făcut aici? De ce nu m-ai așteptat?

— Pentru că nu mai pot aștepta! Pentru că Ana are nevoie de mine acum! Pentru că tu nu ești aici niciodată!

A urmat o ceartă cumplită. I-am spus tot ce aveam pe suflet: cât de singură m-am simțit în sarcină, cât de mult m-a durut indiferența lui, cât de greu mi-a fost să mă descurc fără sprijinul lui.

El a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu știu cum să fiu tată… Nu știu dacă pot…

Atunci am realizat că nu doar eu eram speriată. Și el era copleșit de responsabilitate și frică. Dar diferența era că eu nu aveam luxul să fug sau să mă ascund după muncă.

În zilele următoare am început să vorbim mai mult. I-am cerut ajutor concret: „Te rog, spală tu biberoanele.” „Te rog, montează masa de înfășat.” Încet-încet a început să se implice mai mult, dar drumul spre echilibru era lung.

Au trecut luni până când casa noastră a devenit un adevărat cămin pentru Ana. Încă mai avem certuri și momente grele, dar am învățat că trebuie să cer ceea ce am nevoie și să nu mai tac atunci când doare.

Uneori mă întreb: câte femei trec prin asta și nu spun nimănui? Câte mame își ascund lacrimile ca să nu pară slabe? Poate povestea mea va da curaj altora să vorbească despre haosul din sufletul lor și despre nevoia disperată de sprijin.

Oare chiar trebuie să trecem singure prin toate astea? Sau putem învăța să cerem ajutor fără rușine?