Familia pe care n-am avut-o niciodată – povestea Magdei din Iași

— Nu te-ai gândit niciodată că poate nu ești potrivită pentru fiul meu? vocea doamnei Lidia răsuna ca un ecou rece în bucătăria îngustă, printre aburii de ciorbă și mirosul de cafea arsă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se agăța disperată de geamul aburit, ca și cum afară, printre copacii desfrunziți ai Iașului, aș fi putut găsi răspunsuri.

Nu era prima dată când auzeam cuvinte tăioase din partea soacrei mele. De fiecare dată când pășeam în casa lor, simțeam că pășesc pe cioburi. Soțul meu, Radu, încerca să mă apere, dar între două femei încăpățânate, el era doar o frunză purtată de vânt. — Mamă, te rog, Magda e soția mea, nu mai vorbi așa! — Nu-mi spune tu mie cum să-mi apăr copilul! Dacă nu era pentru tine, poate avea o viață mai bună!

Mi-am mușcat buza până la sânge. În familia mea, acasă la Botoșani, nu se vorbea despre sentimente. Tata era mereu plecat la muncă în Italia, mama obosită și tăcută, iar eu și sora mea, Irina, am crescut ca două străine sub același acoperiș. Niciodată nu ne-am spus „te iubesc”, niciodată nu ne-am îmbrățișat fără motiv. Când am venit la facultate în Iași și l-am cunoscut pe Radu, am crezut că viața mea va începe cu adevărat.

Dar realitatea era alta. În fiecare duminică la masa lor, simțeam privirile reci ale Lidiei și șoaptele surorii lui Radu, Alina: — Ai văzut cum s-a îmbrăcat iar? Parcă merge la piață, nu la masă cu familia! Mă simțeam mică, invizibilă și totuși atât de expusă. Radu mă ținea de mână sub masă, dar nu putea să-mi aline golul din suflet.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Lidia, am ieșit pe balconul apartamentului nostru și am plâns în hohote. Radu a venit după mine: — Magda, nu mai pot să te văd așa. Hai să ne mutăm în alt oraș, să începem de la zero! Dar eu știam că fuga nu e soluția. Problema nu era doar Lidia sau Alina. Era rana veche din mine, lipsa de apartenență, dorința disperată de a fi acceptată undeva, de oricine.

A doua zi am primit un telefon de la mama: — Magda, Irina iar s-a certat cu mine. Nu știu ce să mă fac cu voi… Mereu ați fost reci și distante. Am simțit furie și tristețe în același timp. Cum să fim altfel când niciodată nu ne-ai arătat dragoste? Dar n-am avut curajul să-i spun asta.

Într-o duminică ploioasă, Lidia a venit neanunțată la noi acasă. A intrat fără să bată și a început să inspecteze totul: — Uite ce dezordine! Așa îl ții tu pe Radu? Nu vezi că slăbește pe zi ce trece? Am simțit cum mă sufoc. — Doamnă Lidia, vă rog să respectați casa noastră! am spus cu voce tremurată. S-a uitat la mine ca la un copil obraznic: — Dacă nu-ți convine, poți pleca! Radu a intervenit: — Ajunge! Dacă Magda pleacă, plec și eu!

A fost pentru prima dată când l-am văzut atât de hotărât. Lidia a izbucnit în lacrimi: — Voi nu știți ce înseamnă sacrificiul! Eu am crescut singură doi copii după ce tatăl vostru a murit! Și acum voi mă alungați?

Am simțit o milă ciudată pentru ea. Poate că și ea era rănită, poate că nici ea nu primise vreodată dragoste adevărată. În acea seară am stat cu Radu pe canapea și am vorbit ore întregi despre familiile noastre, despre lipsurile și dorințele noastre ascunse.

— Magda, tu ce-ți dorești cu adevărat? m-a întrebat el încet.
— Vreau să simt că aparțin undeva. Să nu mai fiu mereu străină.

Am decis împreună să mergem la terapie de cuplu. A fost greu să acceptăm că avem nevoie de ajutor, dar acolo am învățat să comunicăm altfel cu părinții noștri. Am început să pun limite Lidiei: — Veniți la noi doar dacă suntem acasă și vă invităm! La început s-a supărat, apoi a început să respecte regulile noastre.

Cu mama am avut o discuție sinceră după mulți ani: — Mamă, mi-a lipsit dragostea ta. Poate nici tu n-ai știut cum să o arăți… A plâns mult atunci și mi-a spus: — Nici eu n-am primit-o de la ai mei… Poate putem încerca acum.

Nu spun că totul s-a rezolvat peste noapte. Încă mai sunt zile când mă simt singură sau când Lidia face remarci răutăcioase. Dar acum știu că familia nu e doar sânge sau obligație. E alegere. E muncă zilnică.

Uneori mă uit la Radu când doarme liniștit lângă mine și mă întreb: Oare câți dintre noi trăim cu dorința asta arzătoare de apartenență? Câți avem curajul să ne alegem familia inimii atunci când cea de sânge ne rănește?