„Fă-ți bagajele și mută-te la noi!” – Cum soacra mea a distrus căsnicia noastră după nașterea fiului nostru

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce îl legănam pe Radu, fiul nostru de doar două luni. Vlad stătea pe marginea patului, cu privirea pierdută în podea, incapabil să-mi răspundă. Din bucătărie se auzea vocea răstită a Vioricăi, mama lui, care dădea ordine ca într-o cazarmă: „Să nu-i mai dai lapte praf! Copilul trebuie alăptat la sân! Și nu-l mai ține în brațe atâta, îl răsfeți!”

Nu știu când am ajuns aici. Când am acceptat ca soacra mea să se mute la noi „doar pentru câteva săptămâni”, ca să mă ajute după naștere. La început am crezut că va fi un sprijin. Eram epuizată, speriată, nu știam cum să fiu mamă. Dar ajutorul s-a transformat rapid în control. Viorica nu doar că nu mă lăsa să iau nicio decizie legată de copil, dar îmi critica fiecare gest, fiecare respirație.

— Nu vezi că nu știi să-l ții? Dă-mi-l mie! spunea și mi-l smulgea din brațe.

Vlad încerca să fie mediator, dar de cele mai multe ori tăcea. Îl vedeam cum se strânge la față când mama lui ridica tonul, dar nu avea curaj să-i spună nimic. „E mama, ce vrei să fac? Se pricepe mai bine ca noi”, îmi șoptea când rămâneam singuri.

Într-o dimineață, după o noapte albă în care Radu plânsese aproape continuu, am găsit-o pe Viorica în camera copilului. Îi schimba scutecul și îi vorbea cu voce tare:

— Săracul de tine, cu o mamă care nu știe nimic! Noroc că sunt eu aici!

M-am simțit mică, inutilă. Am ieșit pe balcon și am plâns în pumni. M-am gândit la mama mea, care locuia la Bacău și nu putea veni prea des la București. Ea mă suna zilnic și mă încuraja: „Ai răbdare, mamă, o să fie bine. Dar nu lăsa pe nimeni să-ți ia copilul.”

Într-o zi, am încercat să-i spun Vioricăi că vreau să petrec mai mult timp singură cu Radu.

— Nu ești în stare! Dacă nu eram eu, copilul ăsta era bolnav de mult! mi-a răspuns tăios.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am început să evit casa cât puteam. Mă plimbam ore întregi prin parc cu căruciorul, doar ca să scap de atmosfera sufocantă din apartament. Prietena mea, Ioana, m-a văzut odată și m-a tras deoparte:

— Ești bine? Pari la capătul puterilor.

I-am povestit totul printre suspine. Mi-a spus că trebuie să vorbesc serios cu Vlad.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. L-am rugat pe Vlad să stăm de vorbă.

— Vlad, nu mai pot trăi așa. Ori pleacă mama ta, ori plec eu cu Radu.

A rămas mut. Apoi a început să ridice tonul:

— Cum poți să-mi ceri asta? E mama! A făcut atâtea pentru noi!

— Dar eu? Eu ce sunt? Nu vezi că nu mai exist în casa asta?

A urmat o ceartă lungă. Viorica a intrat peste noi:

— Ce se întâmplă aici? Ce-i cu țipetele astea?

— Nimic, mamă! a răspuns Vlad repede.

Am simțit că mă sufoc. În acea noapte am dormit cu Radu pe canapea. Dimineața am găsit-o pe Viorica făcând ordine în dulapurile mele.

— Ce cauți acolo? am întrebat-o.

— Îți aranjez hainele. Nu vezi ce dezordine e?

Nu mai era casa mea. Nu mai era viața mea.

În zilele următoare am început să caut chirii pe internet. Am găsit un apartament micuț la periferie. I-am spus lui Vlad:

— Eu plec. Dacă vrei să vii cu mine și cu Radu, te aștept.

A stat pe gânduri mult timp. În cele din urmă, într-o seară târzie, când Radu dormea liniștit pentru prima dată după mult timp, Vlad a venit lângă mine:

— Nu pot să-mi las mama singură…

Atunci am știut că totul s-a terminat.

Am plecat cu Radu într-o dimineață ploioasă de aprilie. Am simțit o eliberare amară și o durere sfâșietoare în același timp. Mama m-a primit cu brațele deschise la Bacău. Primele nopți au fost grele, dar încet-încet am început să respir din nou.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva trebuia să lupt mai mult pentru familia mea. Dar cum poți salva ceva când cineva din afară vrea cu orice preț să conducă totul?

Poate că uneori trebuie să alegi între liniștea ta și ceea ce societatea numește „familie”. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria față de părinți și începe dreptul la propria viață?