Efortul Neclintit al Mariei pentru a Salva Familia lui Radu

„Nu mai suport!” a strigat mama, trântind ușa bucătăriei cu o forță care a făcut să tremure geamurile. Eu, Radu, stăteam în camera mea, cu urechile ciulite, ascultând cum vocile părinților mei se ridicau și coborau ca un val furios. Aveam doar opt ani, dar înțelegeam prea bine că ceva nu era în regulă. De fiecare dată când începeau să se certe, simțeam cum un nod mi se formează în gât și lacrimile îmi umpleau ochii.

Într-o zi, după ce am auzit cuvântul „divorț” aruncat ca o piatră grea între ei, m-am simțit ca și cum lumea mea s-ar fi prăbușit. Nu puteam să vorbesc despre asta cu nimeni. Era un secret pe care îl purtam ca pe o povară grea. Dar nu am mai putut să țin totul în mine și i-am spus Mariei, prietena mea cea mai bună.

„Radu, trebuie să facem ceva!” mi-a spus Maria cu ochii mari și plini de hotărâre. „Nu putem lăsa lucrurile așa.”

Maria era genul de persoană care nu renunța niciodată. Avea o inimă mare și o voință de fier. Așa că am început să ne gândim la un plan. Ne-am întâlnit în fiecare zi după școală în parcul din apropiere și am discutat despre cum am putea să-i facem pe părinții mei să-și amintească de ce s-au îndrăgostit unul de celălalt.

„Poate dacă le amintim de lucrurile frumoase pe care le-au trăit împreună…” a sugerat Maria într-o zi, în timp ce ne legănam pe leagăne.

Am decis să facem un album cu poze vechi și scrisori pe care le-am găsit prin casă. Am petrecut ore întregi căutând prin cutii prăfuite și albume uitate. Am găsit poze cu ei râzând la nunta lor, scrisori de dragoste din tinerețe și bilețele pline de afecțiune.

Într-o seară, când certurile păreau să nu se mai oprească, am lăsat albumul pe masa din sufragerie. Am stat ascuns după ușă și am privit cum mama și tata au deschis albumul. La început au fost tăcuți, dar apoi am văzut cum lacrimile le curgeau pe obraji.

„Îți amintești de asta?” a întrebat tata cu o voce tremurândă, arătând spre o poză cu ei doi dansând sub lumina lunii.

„Da,” a răspuns mama, zâmbind printre lacrimi. „A fost una dintre cele mai frumoase nopți din viața mea.”

Am simțit cum inima mi se umple de speranță. Poate că planul nostru chiar funcționa.

Dar lucrurile nu au fost atât de simple. În ciuda momentelor de tandrețe, certurile au continuat. Maria nu s-a dat bătută. „Trebuie să le dăm un motiv să-și vorbească fără să se certe,” mi-a spus ea într-o zi.

Așa că am organizat o cină surpriză pentru ei. Am gătit împreună cu Maria felurile lor preferate și am aranjat masa cu lumânări și flori. Când au intrat în sufragerie, au fost surprinși.

„Ce e asta?” a întrebat tata, uitându-se la noi cu o sprânceană ridicată.

„E o cină pentru voi,” am spus eu timid. „Vrem doar să vă vedem fericiți.”

Au zâmbit și s-au așezat la masă. Pentru prima dată după mult timp, au vorbit fără să ridice tonul. Au râs și au povestit despre vremurile bune.

După acea seară, lucrurile au început să se schimbe încet-încet. Certurile nu au dispărut complet, dar erau mai rare și mai puțin intense. Părinții mei au început să meargă la consiliere de cuplu și să lucreze la relația lor.

Maria a fost alături de mine în fiecare pas al drumului. Fără ea, nu știu dacă aș fi avut curajul să fac ceva pentru a-mi ajuta familia.

Acum, când mă uit înapoi la acele zile dificile, mă întreb: oare câți copii trăiesc aceeași poveste fără să aibă pe cineva ca Maria alături? Cum putem noi, ca societate, să-i ajutăm pe cei care suferă în tăcere?