Ecoul Cuvintelor Nespuse

— Nu mai vreau să aud scuzele tale! Ai distrus totul!
Vocea lui Alex răsună ca un tunet în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mirosul de cafea arsă se amestecă cu amintirile. Îl privesc cum își strânge pumnii pe marginea mesei, ochii lui albaștri — ochii tatălui său — arzând de furie.
— Alex, nu e așa cum crezi… încerc să spun, dar cuvintele mi se opresc în gât, sufocate de ani întregi de tăcere și teamă.

Nu știu când am început să mă tem de propriul meu copil. Poate în ziua când Radu a plecat, trântind ușa fără să privească înapoi. Aveam 22 de ani și un băiețel de trei luni în brațe. Mama plângea la telefon: „Ce-o să faci acum, Irina? Cum o să te descurci singură?”

Am crescut într-un apartament de două camere din Drumul Taberei, cu pereți subțiri și vecini curioși. Tata lucra la RATB și venea acasă târziu, obosit și tăcut. Mama era profesoară de română și visa să ajung profesor universitar. Eu visam doar să scap din blocul acela sufocant.

L-am cunoscut pe Radu la o petrecere studențească. Era carismatic, avea glume pentru orice situație și promitea mereu că „viața noastră va fi altfel”. M-am îndrăgostit nebunește. Când am rămas însărcinată, părinții mei au făcut nuntă mică, „să nu se facă de râs”. După trei luni, Radu a început să lipsească nopțile. După șase luni, nu s-a mai întors deloc.

— Nu ai idee cât am muncit ca să-ți fie ție bine! îi strig acum lui Alex, vocea mea tremurând între furie și disperare. — Am făcut tot ce-am putut!

El râde scurt, amar:
— Ai făcut tot ce-ai putut? Să-mi spui mereu că tata e un laș? Să mă ții legat de tine ca să nu plec și eu?

Mă doare fiecare cuvânt. Îmi amintesc serile când îl țineam strâns la piept, promițându-i că nu-l voi lăsa niciodată singur. Îmi amintesc cum îi citeam povești la lumina unei veioze ieftine, cum îi făceam sandvișuri cu pateu pentru școală și cum îi spălam hainele la mână pentru că mașina de spălat se stricase iar.

Anii au trecut greu. Am lucrat ca vânzătoare la Mega Image, apoi ca secretară la o firmă mică de contabilitate. Seara, făceam meditații cu copiii vecinilor ca să mai câștig un ban. Alex creștea tăcut și retras, mereu cu ochii în telefon sau la calculator. Nu voia să vorbească despre tatăl lui. Nici eu nu aveam curajul să aduc vorba.

Când a împlinit 18 ani, Alex a vrut să plece la facultate în Cluj. M-am opus din răsputeri.
— Nu avem bani pentru chirie! i-am spus. — Și cine o să aibă grijă de mine?

El a tăcut atunci, dar privirea lui m-a urmărit mult timp: o combinație de milă și revoltă.

Acum are 23 de ani și s-a întors acasă după ce prietena lui l-a părăsit. Îl simt ca pe un străin în propria mea casă. Tensiunea dintre noi crește cu fiecare zi.

— De ce nu mi-ai spus niciodată adevărul despre tata? mă întreabă într-o seară ploioasă, când curentul cade și stăm amândoi pe întuneric.

Îmi iau inima în dinți:
— Ce adevăr voiai să auzi? Că m-a abandonat? Că nu i-a păsat niciodată de tine? Că m-am simțit vinovată în fiecare zi pentru că nu am fost suficient de bună ca să-l țin lângă noi?

Alex oftează adânc.
— Poate voiam doar să-mi spui că nu e vina mea.

Mă uit la el și văd băiatul mic care plângea după taică-său la serbarea de la grădiniță. Vreau să-l iau în brațe, dar rămân pe loc, paralizată de rușine și regret.

— Irina, trebuie să mergi mai departe! îmi spune mama la telefon într-o dimineață. — Nu poți trăi toată viața cu frica asta.

Dar cum să merg mai departe când fiecare zi e o luptă cu trecutul? Cum să-i spun fiului meu că nu l-am iubit niciodată pe Radu cu adevărat după ce a plecat? Că m-am agățat de el doar ca să nu rămân singură? Că am proiectat asupra lui Alex toate fricile mele?

Într-o duminică, găsesc curajul să-i spun:
— Alex, îmi pare rău pentru tot ce n-am putut să-ți spun. Pentru toate momentele când te-am făcut să te simți vinovat sau responsabil pentru fericirea mea. Nu e vina ta că tatăl tău a plecat. Și nu e vina ta că eu n-am știut cum să merg mai departe.

El mă privește lung, ochii lui umezi.
— Nici eu nu știu cum să merg mai departe, mamă.

Ne îmbrățișăm pentru prima dată după mulți ani. Plângem amândoi — pentru tot ce am pierdut și pentru tot ce încă putem construi împreună.

Uneori mă întreb: dacă aș fi avut curajul să spun adevărul mai devreme, ar fi fost altfel viața noastră? Sau suntem condamnați să repetăm greșelile părinților noștri până când găsim puterea să vorbim?

Poate că ecoul cuvintelor nespuse ne va urmări mereu… Dar oare cât timp ne vom lăsa definiți de tăcerile noastre?