După zece ani, tatăl biologic al fiului meu vrea să revină în viața noastră. Sunt pierdută.

— Mamă, cine e la telefon? vocea lui Vlad răsună din camera lui, în timp ce eu stau în hol, cu receptorul strâns între degete, simțind cum sângele îmi îngheață în vene.

Nu știu ce să-i răspund. Pe ecranul telefonului scrie „Număr necunoscut”, dar vocea de la celălalt capăt mi-a spus clar cine este: „Sunt Radu. Trebuie să vorbim despre Vlad.”

Radu. Numele lui mă lovește ca un ciocan peste tâmple. Zece ani au trecut de când a dispărut din viața noastră, lăsându-mă singură cu un copil nou-născut și o mie de întrebări fără răspuns. Zece ani în care am învățat să fiu mamă și tată pentru Vlad, să-i alin dorurile și să-i inventez povești despre un tată plecat „la muncă în străinătate”, pentru că nu am avut curajul să-i spun adevărul.

— E cineva de la serviciu, îi spun lui Vlad, încercând să-mi ascund vocea tremurândă. Mă retrag în bucătărie și închid ușa după mine.

— Ce vrei? îi șoptesc lui Radu, cu furia adunată în toți anii ăștia.

— Vreau să-mi văd fiul. Să-l cunosc. Să repar ce am stricat.

Îmi vine să râd amar. Să repare? Cum poți repara o absență de zece ani? Cum poți să vii după atâta timp și să ceri dreptul de a fi tată?

— Vlad nu știe nimic despre tine. Ai dispărut fără urmă! Am crescut singură un copil care te-a așteptat la fiecare aniversare, la fiecare serbare, la fiecare vis urât!

— Știu… Știu că am greșit. Dar am fost bolnav, am avut probleme… Acum sunt alt om. Te rog, lasă-mă măcar să-l văd o dată.

Închid telefonul fără să mai spun nimic. Mâinile îmi tremură și simt că mă prăbușesc pe scaun. În minte îmi revin toate nopțile în care Vlad a plâns după un tată pe care nu l-a cunoscut niciodată. Toate întrebările lui: „De ce nu vine tata la serbare?”, „De ce ceilalți copii au tați și eu nu?”

M-am străduit să-i ofer tot ce am putut. Am lucrat două joburi, am renunțat la ieșiri cu prietenii, la vacanțe, la visuri personale. Am fost acolo la fiecare febră, la fiecare bucurie, la fiecare eșec. Și acum, când în sfârșit simțeam că suntem bine, că Vlad e fericit și liniștit, trecutul se întoarce peste noi ca o furtună.

În seara aceea nu dorm deloc. Îl privesc pe Vlad cum doarme liniștit, cu jucăria preferată strânsă la piept. Îmi dau seama cât de mult îl iubesc și cât de mult îmi doresc să-l protejez de orice suferință.

A doua zi, îl sun pe fratele meu, Mihai. El a fost mereu sprijinul meu, cel care a venit la serbările lui Vlad când eu nu puteam pleca de la muncă.

— Ce faci dacă vrea custodie? mă întreabă Mihai direct.

— Nu are cum… Nu are niciun drept! Nu l-a văzut niciodată!

— Legea nu e mereu de partea ta… Dacă demonstrează că s-a schimbat și vrea să fie tată…

Mihai are dreptate. În România, legea protejează interesul copilului, dar uneori realitatea e mai complicată decât orice articol din codul civil.

Trec zile întregi în care mă frământ. Radu trimite mesaje: „Vreau doar să-l văd”, „Nu vreau să-ți stric viața”, „Lasă-mă să-i spun că-l iubesc”.

Îl privesc pe Vlad cum se joacă cu Andreea, vecina noastră de bloc, și mă întreb dacă nu cumva îi răpesc dreptul de a-și cunoaște tatăl. Dar apoi îmi amintesc cât de greu mi-a fost mie fără sprijin, cât de mult am suferit din cauza absenței lui Radu.

Într-o seară, după ce Vlad adoarme, mă uit lung la poza noastră de la botez: eu tânără și speriată, el mic și fragil în brațele mele. Îmi dau seama că nu pot lua singură decizia asta.

Așa că într-o duminică dimineață îl iau pe Vlad la plimbare prin parc.

— Vlad, vreau să vorbim ceva serios.

Se uită la mine cu ochii lui mari și sinceri.

— Ți-ai dorit vreodată să-ți cunoști tatăl?

Ezită o clipă.

— Da… Dar dacă nu vrea să mă vadă?

Îl iau în brațe și simt cum mi se rupe sufletul.

— Ba da, vrea… De fapt, m-a sunat zilele trecute. Vrea să te cunoască.

Vlad tace mult timp. Apoi spune încet:

— Dacă tu crezi că e bine…

Îmi dau lacrimile. Nu știu dacă e bine sau nu. Nu știu dacă fac ceea ce trebuie sau dacă îl expun pe Vlad unei noi dezamăgiri.

Peste o săptămână ne întâlnim cu Radu într-o cafenea mică din cartier. Când îl vede pe Vlad, Radu izbucnește în plâns. Îi aduce o mașinuță mică și încearcă stângaci să vorbească cu el despre școală și fotbal.

Eu stau pe margine și simt cum inima mi se frânge din nou. Vlad e timid și rezervat. Nu știe dacă să se bucure sau să se teamă.

După întâlnire, mergem acasă în tăcere.

— Cum ți s-a părut? îl întreb pe Vlad.

— Nu știu… Parcă era un străin.

Și atunci realizez cât de greu va fi drumul acesta pentru toți trei. Cât de multe răni trebuie vindecate și câte întrebări vor rămâne fără răspuns.

Seara, când îl culc pe Vlad, mă uit la el și mă întreb: oare am făcut bine? Oare merită un copil să-și cunoască părintele biologic cu orice preț? Sau uneori e mai bine ca trecutul să rămână îngropat?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că dragostea mea pentru Vlad va rămâne neschimbată, orice s-ar întâmpla.

„Oare câți dintre noi ar avea curajul să deschidă ușa trecutului pentru copiii lor? Sau poate unele uși ar trebui lăsate închise pentru totdeauna?”