După nuntă am descoperit că soțul meu ascultă doar de mama lui: Regret că am lăsat să fiu controlată atâta timp

— Nu pune sare acolo, Irina! Așa nu se face ciorba la noi în familie! vocea Elenei a răsunat din bucătărie, tăioasă ca un cuțit. M-am oprit cu lingura în aer, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Vlad, soțul meu, stătea la masă, cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude nimic.

Era a treia săptămână de când ne mutasem la mama lui, la insistențele ei. „E mai bine să vă obișnuiți împreună, să vă ajutați unul pe altul”, spusese Elena cu un zâmbet larg la nuntă, în timp ce mă strângea prea tare de mână. Am avut un apartament micuț, moștenit de la bunica mea, dar Vlad a zis că e mai comod la mama lui, până ne punem pe picioare. Am cedat, convinsă că e doar o perioadă scurtă.

Dar perioada scurtă s-a transformat într-un coșmar prelungit. Elena era peste tot: în bucătărie, în camera noastră, în conversațiile noastre. Nu exista decizie pe care Vlad să o ia fără să o consulte pe ea. Când am vrut să schimb perdeaua din camera noastră, Elena a spus: „Nu are rost să schimbi nimic, Irina. Așa e bine cum e.” Vlad a dat din cap aprobator și mi-a spus: „Mama știe cel mai bine.”

Într-o seară, după ce am spălat vasele și am strâns masa, m-am așezat lângă Vlad pe canapea. El era absorbit de un meci la televizor. Am încercat să-i spun cât de greu îmi este:
— Vlad, simt că nu mai am niciun cuvânt de spus aici. Parcă nu mai suntem o familie, ci niște chiriași în casa mamei tale.
El a oftat și a ridicat din umeri:
— Irina, mama vrea doar ce e mai bine pentru noi. Știi cât s-a sacrificat pentru mine? Nu vreau să o supăr.

Am simțit cum mă sufoc. În fiecare zi trebuia să cer voie pentru orice: când găteam, când ieșeam din casă, chiar și când voiam să chem o prietenă la cafea. Elena avea mereu ultimul cuvânt. Într-o zi, când am primit un telefon de la mama mea bolnavă, care avea nevoie de ajutor la țară, Elena a spus:
— Nu poți pleca acum! Cine gătește pentru Vlad? Cine are grijă de casă?
Vlad a tăcut. Nu m-a susținut nici măcar atunci.

Începusem să mă pierd pe mine însămi. Prietenele mele mă întrebau la telefon dacă sunt bine. Le mințeam că da, dar vocea mea suna tot mai stins. Mama mea mi-a spus într-o zi:
— Irina, nu te recunosc. Unde e fata mea curajoasă?

A doua lună după nuntă a fost cea mai grea. Într-o seară, Elena a intrat peste noi în cameră fără să bată la ușă:
— Vlad, mâine mergem la piață să luăm carne pentru sarmale. Irina nu știe să aleagă carnea bună.
Am izbucnit:
— Poate ar trebui să mă lași și pe mine să încerc! Sunt soția lui Vlad!
Elena m-a privit rece:
— Ești soția lui Vlad pentru că eu am fost de acord cu asta.

Atunci am simțit că s-a rupt ceva în mine. În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am gândit la viața mea înainte de Vlad: aveam prieteni, aveam un job bun la librărie, mergeam la teatru și râdeam mult. Acum eram o umbră care trăia după regulile altcuiva.

A doua zi dimineață mi-am făcut bagajul și am plecat la mama mea fără să spun nimic. Vlad m-a sunat abia seara:
— Unde ești? Mama e foarte supărată! Cum ai putut să pleci așa?
Am plâns la telefon:
— Vlad, tu nu vezi că nu mai existăm ca familie? Tot ce facem e după voia mamei tale! Eu nu mai pot trăi așa!
El a tăcut mult timp.
— O să vorbesc cu ea… poate găsim o soluție.

Au trecut două săptămâni până când Vlad a venit la mine acasă. Era palid și obosit.
— Irina… îmi pare rău. Dar nu pot să-i spun mamei nu. Ea e tot ce am avut toată viața.
L-am privit și am știut că nu va avea niciodată curajul să se desprindă de ea.

Am divorțat după șase luni de la nuntă. A fost greu, dar am simțit că respir din nou. Mi-am reluat viața pas cu pas: am redecorat apartamentul bunicii mele, am ieșit cu prietenele și am început terapia. Încet-încet mi-am regăsit vocea și curajul.

Uneori mă întreb dacă puteam face ceva diferit sau dacă Vlad ar fi putut fi altfel dacă ar fi crescut într-o altă familie. Dar știu sigur că nimeni nu merită să fie controlat sau redus la tăcere într-o relație.

Oare câte femei trăiesc astăzi povestea mea și nu au încă puterea să plece? Ce ne oprește să ne recâștigăm viața și demnitatea?