După cincizeci de ani, am aflat că dragostea doare altfel

— Ce parfum e ăsta? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea în spatele unui zâmbet forțat.

— În baie era, cred că am dat din greșeală pe mine, a răspuns Mihai, soțul meu, fără să mă privească în ochi. S-a aplecat să-și desfacă șireturile, iar eu am simțit cum stomacul mi se strânge. Niciodată nu i-au plăcut parfumurile. Mereu spunea că nu vrea să miroasă ca un catalog de reclame. Și totuși, în seara aceea, mirosul era acolo: dulceag, persistent, străin.

Am râs atunci, încercând să alung gândul care îmi dădea târcoale. Aveam peste cincizeci de ani, două fete mari la casele lor și o viață care părea liniștită. Dar liniștea e doar o pojghiță subțire, pe care o poate sparge orice minciună.

În următoarele săptămâni, Mihai a început să întârzie tot mai des. Îl întrebam dacă are mult de lucru și dădea din umeri: „Știi cum e la birou, Anca. Proiecte noi, șefi noi…” Îl credeam? Nu știu. Poate doar voiam să cred.

Într-o seară, când a venit acasă mai târziu ca niciodată, am simțit din nou parfumul acela. M-am apropiat de el și i-am spus:

— Mihai, nu-mi place să te simt atât de departe.

A tăcut. S-a uitat la mine cu ochii aceia obosiți și parcă vinovați. Am vrut să-l iau în brațe, dar s-a tras ușor înapoi.

— Anca… sunt obosit. Hai să vorbim mâine.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan și m-am întrebat unde am greșit. Oare m-am schimbat prea mult? Oare nu mai sunt femeia de care s-a îndrăgostit? Sau poate el s-a schimbat și eu n-am văzut?

A doua zi am decis să merg la el la birou. Nu i-am spus nimic. Am luat autobuzul și am stat pe o bancă din fața clădirii, urmărind oamenii care intrau și ieșeau. La un moment dat, l-am văzut pe Mihai ieșind împreună cu o femeie. Era brunetă, cu părul prins într-un coc lejer și râdea la glumele lui. El părea alt om: relaxat, tânăr, viu.

Am simțit cum mă sufoc. Am vrut să mă ridic și să fug, dar picioarele nu mă ascultau. Am rămas acolo până au dispărut după colț.

Seara, când a venit acasă, l-am privit altfel. Nu mai era bărbatul meu de odinioară. Era un străin cu chip cunoscut.

— Mihai, trebuie să vorbim.

A oftat și s-a așezat la masă.

— Anca… Nu știu cum să-ți spun…

— Spune-mi adevărul. Te rog.

A tăcut mult timp. Apoi a rostit încet:

— M-am apropiat de cineva la serviciu. Nu știu cum s-a întâmplat. Nu mi-am dorit asta… Dar m-am simțit din nou văzut.

Am simțit că mă prăbușesc. Am plâns fără rușine, fără reținere. El a încercat să mă liniștească, dar nu voiam să-l aud.

— Și acum? Ce urmează? am întrebat printre lacrimi.

— Nu știu… Sunt confuz. Nu vreau să te rănesc, dar nici nu pot să mă prefac că nu simt nimic pentru ea.

Au urmat zile de tăcere apăsătoare. Fetele au venit acasă când au aflat ce se întâmplă. Ioana m-a luat în brațe:

— Mamă, nu meriți asta! Trebuie să ai grijă de tine!

Dar cum să ai grijă de tine când tot universul ți se prăbușește?

Am început să merg la psiholog. Mi-era rușine la început — ce-or zice vecinii dacă află? Dar aveam nevoie să vorbesc cu cineva care nu mă judecă.

Într-o zi, Mihai mi-a spus că vrea să plece pentru o vreme. S-a mutat la fratele lui din Ploiești. Casa era brusc prea mare și prea goală.

Searile erau cele mai grele. Mă uitam la pozele noastre din tinerețe și mă întrebam unde s-a rupt totul. Prietenele încercau să mă scoată din casă:

— Hai la film! Hai la teatru! Dar eu nu voiam decât liniște.

După câteva luni, Mihai s-a întors. Era mai slab, cu cearcăne adânci sub ochi.

— Anca… Mi-e dor de casă. Mi-e dor de tine. Am greșit enorm.

Nu l-am primit imediat. I-am spus că trebuie să reconstruim totul de la zero — dacă mai putem.

Au trecut doi ani de atunci. Încercăm să ne regăsim, dar rana e încă acolo. Uneori îl privesc și mă întreb dacă pot ierta cu adevărat sau doar mă mint singură.

Viața după cincizeci de ani nu e nici pe departe liniștită sau previzibilă. Poate că niciodată nu e prea târziu pentru o nouă iubire — sau pentru o nouă trădare.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim cu adevărat sincer în cuplu? Și câți alegem să iertăm doar de frica singurătății?