După ani de sacrificii, când am reușit să-mi cumpăr o casă, trecutul a bătut la ușă

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să-mi spui nimic! vocea mamei răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburul de la cafea se amesteca cu mirosul de pâine prăjită. Mă uitam la ea, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, încercând să-mi găsesc cuvintele.

— Mamă, am muncit zece ani pentru banii ăștia. Zece ani în care am strâns fiecare leu, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice bucurie măruntă. Nu mai sunt copilul care avea nevoie de aprobare pentru orice pas.

Ea oftează adânc și-și șterge ochii cu colțul șorțului. — Dar dacă nu te descurci? Dacă iar te păcălește cineva?

M-am ridicat brusc, simțind cum mi se strânge stomacul. — Nu mai sunt cu Radu, mamă! Nu mai are cine să mă păcălească.

Adevărul e că divorțul de Radu m-a lăsat goală pe dinăuntru. El era totul pentru mine când l-am cunoscut — avea cinci ani mai mult, lucra la fabrica de mobilă din oraș și părea atât de sigur pe el. Eu eram doar o fată naivă dintr-un sat uitat de lume, visând la dragoste și la o viață mai bună.

Primele luni au fost ca un vis: plimbări prin parc, promisiuni șoptite la ureche, planuri despre copii și case cu grădină. Dar visul s-a transformat repede în coșmar. Radu a început să bea, să vină târziu acasă, să ridice vocea. Într-o seară, după ce a spart un pahar și a urlat că nu sunt bună de nimic, am știut că trebuie să plec. Am strâns câteva haine într-o geantă și am fugit la mama.

Anii care au urmat au fost un șir nesfârșit de compromisuri și umilințe. Am lucrat ca vânzătoare la magazinul din colț, apoi ca femeie de serviciu la școală. Oamenii vorbeau pe la spate: „Uite-o pe Cristina, aia care a divorțat. Cine-o mai ia pe ea?” Dar eu nu voiam pe nimeni. Voiam doar liniște și un loc al meu.

Când am semnat actele pentru apartamentul mic de la etajul trei, am plâns ca un copil. Era al meu! Pereți albi, ferestre largi spre strada zgomotoasă, dar era al meu! Am chemat-o pe mama să vadă: — Uite, mamă! N-am nevoie de nimeni!

Dar liniștea n-a durat mult.

Într-o după-amiază ploioasă de aprilie, când încă despachetam cutii și încercam să-mi găsesc locul printre mobile vechi și vise noi, cineva a bătut la ușă. Am deschis fără să mă gândesc — și acolo era el. Radu.

Avea ochii roșii și barba neîngrijită. — Cristina… pot să intru?

Am rămas în prag, cu inima bătând nebunește. — Ce cauți aici?

A privit în jos, rușinat. — N-am unde să mă duc. M-au dat afară din chirie… Am pierdut serviciul… N-am pe nimeni.

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. O parte din mine voia să-i trântească ușa în nas; alta își amintea de băiatul care-mi aducea flori de câmp și promitea că mă va face fericită.

— Nu pot să te ajut, Radu. Nu mai sunt fata aia slabă care te-a iertat de o mie de ori.

El a oftat și s-a sprijinit de tocul ușii. — Cristina… te rog… măcar lasă-mă să stau o noapte. N-am mâncat nimic azi.

Am ezitat. În minte mi se derulau toate serile în care am plâns din cauza lui, toate promisiunile încălcate, toate diminețile în care m-am trezit singură în patul rece.

— O singură noapte, am zis încet.

A intrat tăcut, ca un câine bătut. I-am dat o farfurie cu ciorbă și l-am lăsat să doarmă pe canapea.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, am privit pe geam la luminile orașului și m-am întrebat dacă nu cumva fac o greșeală. Dimineața, l-am găsit în bucătărie, făcând cafea.

— Mulțumesc că m-ai primit… Știu că nu merit.

— Nu e vorba despre ce meriți tu, Radu. E vorba despre ce merit eu.

A tăcut o vreme, apoi a început să povestească: cum a pierdut totul după divorț, cum s-a certat cu părinții lui, cum prietenii l-au părăsit unul câte unul.

— Știi… mi-e dor de vremurile când eram împreună. Chiar dacă ne certam… parcă aveam un rost.

Am simțit un nod în gât. — Eu nu mai pot trăi în trecut.

Au urmat zile tensionate. Mama a aflat imediat: — Ai înnebunit? Iar îl primești? O să-ți distrugă tot ce-ai construit!

Vecina de la doi m-a privit lung pe scara blocului: — Ferește-te de el! Oamenii nu se schimbă…

Dar Radu părea alt om: tăcut, umil, dispus să ajute prin casă. Într-o seară mi-a spus: — Cristina… poate putem încerca din nou?

M-am uitat la el și am văzut pentru prima dată cât de obosit era. Dar eu eram alt om acum. Nu mai aveam nevoie de cineva care să mă salveze sau să mă completeze.

— Nu pot, Radu. Am luptat prea mult ca să fiu bine singură.

A plecat în dimineața următoare fără scandal sau reproșuri. Doar cu o privire tristă și un „Mulțumesc”.

Acum stau pe balconul apartamentului meu mic și privesc oamenii grăbiți pe stradă. Mă întreb: oare cât din ceea ce suntem azi se datorează rănilor din trecut? Putem vreodată să iertăm cu adevărat sau doar învățăm să trăim cu cicatricile?