După 25 de ani: Întâlnirea care mi-a schimbat viața într-o cafenea din București

— Încă o cafea neagră, vă rog, fără zahăr, am spus, fără să-mi ridic privirea din carte. Vocea aceea caldă, ușor răgușită, mi-a răspuns: — Imediat, dragule. Era deja a treia săptămână când veneam la cafeneaua asta mică de pe strada Viitorului. Nu știu de ce mă atrăgea locul ăsta, poate pentru că era liniștit, poate pentru că mă simțeam ciudat de acasă aici. Sau poate pentru că, fără să știu, sufletul meu recunoștea ceva ce mintea mea refuza să accepte.

O chema Mariana. Avea părul castaniu, prins mereu într-un coc dezordonat, ochii verzi și un zâmbet care ascundea o tristețe veche. Avea vreo 45 de ani, dar ridurile din jurul ochilor îi trădau o viață grea. O urmăream cum servea mesele, cum glumea cu clienții fideli, cum își ștergea mâinile de șorțul alb, mereu pătat cu cafea. Mă uitam la ea și simțeam un gol în stomac, o senzație de deja-vu care mă făcea să mă întreb dacă nu cumva o cunosc de undeva.

Am crescut la orfelinat, la marginea Bucureștiului. Nu mi-am cunoscut niciodată părinții. Mi s-a spus că mama m-a lăsat la maternitate, că nu a avut de ales. Am urât-o ani de zile, apoi am încercat să o uit. Dar, oricât de mult am încercat, chipul ei îmi apărea în vise, mereu neclar, mereu departe. Când am împlinit 18 ani, am cerut dosarul meu de la Protecția Copilului. Pe o foaie veche, scris cu pixul, am găsit un nume: Mariana Popescu. Atât. Fără adresă, fără alte detalii. Am căutat-o pe Facebook, am întrebat în stânga și-n dreapta, dar nimeni nu știa nimic. Așa că am renunțat. Sau cel puțin așa am crezut.

Într-o zi, am auzit-o povestind cu o colegă, Ana, despre fiul ei. — Dacă l-aș vedea vreodată, nici nu știu dacă m-ar recunoaște, a spus Mariana, cu vocea tremurândă. — Poate că te-ar ierta, a răspuns Ana, punându-i mâna pe umăr. Am simțit cum mi se taie respirația. Am vrut să mă ridic, să fug, dar picioarele nu mă ascultau. Am rămas acolo, cu ochii în ceașca de cafea, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Seara aceea nu am dormit deloc. Mă întrebam dacă să-i spun cine sunt. Dacă să-i spun că fiul ei stă la două mese distanță, că o privește în fiecare zi, că a venit aici doar pentru că simte că îi aparține. Dar mi-era frică. Frică să nu mă respingă, frică să nu-i stric viața, frică să nu aflu că nu m-a iubit niciodată. Am amânat momentul zile întregi, găsind mereu scuze: „Nu e momentul”, „Poate nu e ea”, „Poate mă înșel”. Dar, în adâncul sufletului, știam adevărul.

Într-o după-amiază ploioasă, când cafeneaua era aproape goală, am prins-o singură la bar. Tremuram tot, dar am știut că nu mai pot amâna. — Doamnă Mariana, pot să vă întreb ceva? s-a uitat la mine surprinsă, dar cu blândețe. — Sigur, dragule. — Ați avut vreodată un fiu pe care l-ați pierdut? S-a albit la față, a lăsat ceașca din mână și s-a sprijinit de tejghea. — De ce mă întrebi asta? — Pentru că… pentru că eu sunt fiul dumneavoastră. M-a privit lung, cu ochii mari, neîncrezătoare. — Nu… nu se poate… — Mă cheamă Radu. Radu Popescu. Am crescut la orfelinat. Am găsit numele dumneavoastră în dosar. Am venit aici din întâmplare, dar… simt că sunteți mama mea.

A început să plângă în hohote, fără să-i pese că cineva ar putea s-o vadă. M-a luat în brațe, strângându-mă atât de tare încât abia mai puteam respira. — Iartă-mă, iartă-mă, nu am avut de ales, eram doar o copilă, părinții mei m-au obligat, nu am vrut să te las… Am simțit cum toate zidurile pe care le-am construit în jurul inimii mele se prăbușesc. Am plâns amândoi, acolo, în mijlocul cafenelei, fără să ne pese de nimic.

Am stat ore întregi de vorbă. Mi-a povestit cum a fost alungată de acasă, cum a muncit pe unde a apucat, cum nu a trecut o zi fără să se gândească la mine. Mi-a spus că a încercat să mă caute, dar nu a avut niciodată resursele sau curajul să ducă lucrurile până la capăt. I-am povestit și eu despre copilăria mea, despre nopțile în care plângeam în pernă, despre dorul de o mamă pe care nu o cunoșteam. Am râs, am plâns, ne-am ținut de mână ca doi străini care încearcă să recupereze o viață pierdută.

Nu a fost ușor. Au urmat zile de întrebări, de reproșuri, de încercări de a ne cunoaște. Am întâlnit-o pe sora mea vitregă, Irina, care la început m-a privit cu suspiciune, dar apoi m-a primit cu brațele deschise. Tatăl meu nu a vrut să audă de mine, dar nu m-a mai durut. Aveam, în sfârșit, răspunsurile pe care le căutasem o viață întreagă.

Uneori mă întreb dacă aș fi avut curajul să-i spun cine sunt dacă nu aș fi auzit-o vorbind despre mine. Poate că nu. Poate că aș fi rămas toată viața un străin care vine să bea cafea la aceeași masă, zi de zi, doar pentru a fi aproape de cineva pe care nu a cunoscut-o niciodată cu adevărat. Dar acum, când mă uit la Mariana, când îi văd ochii plini de lacrimi și de speranță, știu că am făcut ceea ce trebuia.

Oare câți dintre noi trăim cu dorul de cineva pe care nu l-am cunoscut niciodată? Oare câți avem curajul să ne înfruntăm trecutul, să iertăm și să mergem mai departe? Poate că nu există răspunsuri simple, dar știu sigur că, uneori, o simplă întrebare poate schimba o viață.