După 16 Ani de Tăcere: Întoarcerea Lui Eugen și Umbrele Trecutului

— Mamă, nu-l primi! Nu meriți să treci iar prin ce-ai trecut, îmi strigă Vlad, cu vocea tremurândă, în timp ce-și strânge pumnul pe masa din bucătărie.

Îl privesc peste ceașca de ceai, simțind cum inima mi se strânge. Radu, fratele lui mai mic, stă cu ochii în pământ, jucându-se cu o linguriță. În aer plutește o tensiune pe care n-am mai simțit-o de ani buni, de când Eugen a plecat fără să privească înapoi.

— Vlad, nu e așa simplu… E bolnav. Nu are unde să meargă. Nu pot să-l las pe drumuri, răspund încet, încercând să-mi stăpânesc vocea.

Vlad se ridică brusc. — Și noi? Noi unde am fost când el ne-a lăsat? Tu unde ai fost când plângeam noaptea după el? Acum vrei să-l primești ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?

Radu ridică privirea spre mine. — Mamă, poate are nevoie de ajutor. Poate… poate și noi avem nevoie să închidem cercul ăsta.

Mă uit la ei și mă simt sfâșiată. Îmi amintesc perfect ziua în care Eugen a plecat. Era o dimineață ploioasă de martie. Fără explicații, fără promisiuni. Doar o ușă trântită și două suflete de copii care nu înțelegeau nimic. Am rămas singură cu doi băieți mici și cu o inimă frântă. Ani la rând am muncit la două slujbe, am făcut sacrificii pe care nici acum nu le pot rosti cu voce tare.

Acum, după 16 ani, Eugen a apărut la ușa mea, slăbit, cu ochii adânciți în orbite și cu un tremur în glas pe care nu i-l știam. „Nu am unde să merg. Sunt bolnav. Te rog… doar câteva săptămâni.”

Am simțit atunci un val de furie și milă amestecate. Cum poți să urăști și să-ți fie milă de același om? Cum poți să-ți dorești să-l ajuți și să-l alungi în același timp?

— Mamă, dacă îl primești, eu nu mai calc pe aici! Vlad își ia geaca și iese trântind ușa.

Radu oftează. — Nu-l judeca prea aspru… El a suferit cel mai mult după tata.

— Și tu?

— Eu… am învățat să-l iert. Dar nu știu dacă pot să-l iubesc din nou.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului, cu poza veche a familiei în mâini. Zâmbetele noastre false din poza de la mare, înainte ca totul să se destrame. M-am întrebat dacă există vreun drum înapoi sau dacă tot ce putem face e să mergem înainte, fiecare pe cărarea lui.

A doua zi dimineață, Eugen stătea pe banca din fața blocului. Avea o pungă mică la picioare și privirea pierdută.

— Nu vreau să-ți stric viața… Dacă nu poți…

— Intră, Eugen. Nu pentru tine fac asta, ci pentru mine. Să pot dormi liniștită noaptea.

În zilele următoare, casa s-a umplut de tusea lui Eugen și de pașii lui grei prin hol. Încercam să-i gătesc ceva ușor, dar mânca puțin și tăcea mult. Uneori îl surprindeam uitându-se la pozele băieților de pe rafturi.

— Ce mari au crescut… Vlad seamănă cu tine la încăpățânare.

— Vlad nu vrea să te vadă.

— Știu… Și are dreptate.

Într-o seară, Radu a venit cu o pungă de fructe.

— Salut, tată.

Eugen a ridicat privirea speriat. — Nu trebuie să-mi spui așa dacă nu vrei…

— E doar un cuvânt. Dar poate contează pentru tine.

Au stat amândoi la masă, tăcuți la început. Apoi Radu a început să povestească despre serviciu, despre prietena lui, despre planurile de viitor. Eugen asculta cu ochii umezi.

— Îmi pare rău că n-am fost acolo…

— Și mie îmi pare rău că n-ai fost.

A doua zi Vlad m-a sunat:

— E încă acolo?

— Da.

— Nu pot să trec peste asta, mamă. Nu pot.

— Nici nu-ți cer asta. Dar poate într-o zi vei putea măcar să-l asculți.

Au trecut trei săptămâni. Eugen s-a stins într-o dimineață liniștită de aprilie. Radu era lângă el. Vlad n-a venit nici la înmormântare.

După toate astea, casa mi s-a părut mai goală ca niciodată. M-am întrebat dacă am făcut bine sau rău primindu-l pe Eugen înapoi chiar și pentru puțin timp. Poate că iertarea nu e pentru cei care ne-au rănit, ci pentru noi înșine.

Mă uit la poza veche și mă întreb: oare cât de mult ne definește trecutul? Putem vreodată să ne vindecăm complet sau doar învățăm să trăim cu cicatricile?