Dragostea la apusul vieții: Povestea mea cu Jan

— Halina, tu chiar nu vezi cât ne faci de râs? — vocea Magdei, fiica mea cea mare, răsuna în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea proaspătă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se agăța de perdeaua cu flori de la geam, ca și cum acolo aș fi găsit un refugiu.

— Nu înțeleg ce e atât de rușinos, Magda. Am dreptul să fiu fericită, nu? — am încercat să-mi păstrez calmul, dar vocea mi s-a frânt la final.

— La vârsta ta? Să te plimbi cu un bărbat pe stradă, să te vadă toți vecinii? Ce-o să zică lumea? — a continuat ea, ridicând din sprâncene și strângându-și buzele subțiri.

Mihai, băiatul meu cel mic, stătea în colțul camerei, cu ochii în telefon. Nu spunea nimic, dar știam că e de partea surorii lui. De când murise soțul meu, Ion, cu șapte ani în urmă, copiii mă vedeau doar ca pe mama lor văduvă, nu ca pe o femeie care ar mai putea iubi.

Totul a început într-o după-amiază ploioasă de aprilie. Mă plimbam pe străzile Kazimierului din Cracovia, unde mă dusesem în vizită la o prietenă din tinerețe. Am intrat într-o cafenea micuță să mă adăpostesc de ploaie. Acolo l-am văzut pe Jan: părul alb, ochii blânzi, zâmbet cald. S-a apropiat cu o politețe veche, aproape uitată.

— Scuzați-mă, pot să vă invit la o cafea? — m-a întrebat cu o voce care mi-a amintit de poeziile lui Nichita Stănescu.

Am râs stingherită. — Nu obișnuiesc să beau cafea cu străini…

— Atunci poate devenim cunoscuți? Sunt Jan. — Și-a întins mâna spre mine.

Așa a început totul. Întâlniri scurte la cafenea, plimbări prin parcuri, discuții despre cărți și filme vechi românești. Jan era polonez stabilit la Cluj de peste douăzeci de ani, profesor pensionar de istorie. Avea răbdare să mă asculte când povesteam despre Ion și despre singurătatea care mă apăsa în fiecare seară.

Când am revenit acasă la Brașov, inima îmi bătea altfel. Vorbeam cu Jan la telefon ore întregi. Îmi trimitea poezii scrise de el și fotografii cu flori din grădina lui. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că trăiesc.

Dar copiii mei nu au văzut decât rușinea. Când le-am spus că vreau să-l aduc pe Jan la masă de Paște, Magda a izbucnit:

— Să nu îndrăznești! Ce-o să zică vecina Lenuța? Că mama noastră s-a smintit?

— Magda, nu trăiesc pentru Lenuța! — am ridicat vocea fără să vreau.

— Dar pentru noi ar trebui! — a țipat ea.

Am simțit un nod în gât. Pentru voi… Dar eu pentru cine trăiesc?

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mihai m-a sunat într-o seară:

— Mamă, nu vreau să te supăr… Dar poate ar trebui să te gândești la ce e mai bine pentru familie. Jan e străin, lumea vorbește… Și tata n-ar fi fost de acord.

— Tata nu mai e aici, Mihai… — am șoptit printre lacrimi.

Am început să mă ascund. Ieșeam cu Jan doar în alte orașe sau ne întâlneam la el acasă. M-am simțit din nou adolescentă: mințeam unde merg, îmi ascundeam zâmbetele și mesajele pe telefon. Dar rușinea nu era a mea — era a lor.

Într-o zi, Jan m-a privit lung peste ceașca de ceai:

— Halina, nu vreau să-ți stric relația cu copiii tăi. Dacă vrei să ne oprim…

— Nu! — am spus hotărât. — Am tăcut toată viața pentru alții. Acum vreau să trăiesc pentru mine.

Am decis să-l aduc pe Jan la biserică duminica următoare. Să vadă toată lumea. Să vadă copiii mei că nu-mi mai e rușine.

Când am intrat pe poarta bisericii, am simțit privirile tuturor: doamna Viorica de la trei, domnul Petrescu care mereu stă la colț și comentează orice. Magda era acolo cu familia ei; Mihai stătea lângă ea, palid.

— Bună dimineața! — am spus tare și clar. — El este Jan.

Magda s-a uitat la mine ca și cum aș fi trădat-o. După slujbă, m-a tras deoparte:

— De ce faci asta?

— Pentru că merit să fiu fericită! — am răspuns cu lacrimi în ochi.

A urmat o perioadă grea. Copiii au vorbit puțin cu mine. Vecinii șușoteau pe la colțuri. Dar Jan era lângă mine în fiecare zi: gătea pentru mine, mă ținea de mână când mergeam prin parc și îmi spunea că sunt frumoasă chiar și atunci când plângeam.

După câteva luni, Magda a venit la mine acasă:

— Mamă… Poate am fost prea duri cu tine. Dar ne-ai surprins… Nu știam că poți fi atât de curajoasă.

Am zâmbit printre lacrimi și am luat-o în brațe.

Astăzi am 65 de ani și încă mă plimb cu Jan prin parcurile Brașovului. Copiii mei încă se obișnuiesc cu ideea că mama lor poate iubi din nou. Dar eu știu acum că fericirea nu are vârstă și nici rușine.

Oare câți dintre noi trăim vieți pe jumătate doar ca să nu-i supărăm pe ceilalți? Câte mame sau tați se ascund după perdele de frica gândurilor copiilor lor? Poate e timpul să vorbim despre dreptul nostru la fericire…