Două tragedii sub același acoperiș: Povestea Anei și a durerii care nu se stinge

— Ana, vino repede! E ceva în neregulă cu Maria! vocea mamei mele, Ileana, tremura la telefon, iar eu am simțit cum mi se taie picioarele. Era a doua oară într-un an când primeam un astfel de apel. Prima dată fusese despre Vlad, băiatul meu cel mare, care murise subit în somn, tot în casa mamei mele. Atunci, medicii au spus că a fost un accident tragic, o boală nediagnosticată. Dar acum? Cum să se întâmple din nou?

Am alergat pe scări, cu inima bubuindu-mi în piept, și am intrat în apartamentul mamei fără să bat. Maria era întinsă pe canapea, nemișcată, iar mama plângea lângă ea. Am urlat la ea: — Ce-ai făcut? Cum ai putut să nu fii atentă?

Mama s-a uitat la mine cu ochii roșii și goi: — Ana, nu știu… Am fost doar la bucătărie două minute… Am găsit-o așa…

Am simțit cum furia și disperarea mă sufocă. Am sunat la 112, dar știam deja că era prea târziu. În câteva minute, apartamentul s-a umplut de polițiști și paramedici. M-au întrebat ce s-a întâmplat, dar eu nu mai puteam vorbi. Mama tremura ca o frunză și repeta întruna: — Nu am vrut… Nu am vrut…

În zilele care au urmat, am trăit ca într-un coșmar. Vecinii șușoteau pe la colțuri, rudele mă sunau să mă întrebe dacă e adevărat ce au auzit la știri: „Bunica acuzată după moartea celui de-al doilea nepot”. Tatăl copiilor mei, Radu, m-a acuzat că am fost prea naivă să-i las din nou pe copii la mama mea după ce Vlad murise acolo. — Ana, tu realizezi ce-ai făcut? Ai pus-o pe mama ta mai presus de siguranța copiilor noștri!

Nu aveam răspunsuri. Îmi iubeam mama. Crescuse singură trei copii după ce tata ne-a părăsit. A muncit toată viața ca asistentă medicală. Dar de când s-a pensionat, parcă nu mai era ea. Uita lucruri simple, se pierdea cu firea la cel mai mic zgomot. Dar nu voiam să accept că ar putea fi periculoasă pentru nepoții ei.

La înmormântarea Mariei, am stat lângă sicriu cu ochii uscați de atâta plâns. Mama nu a avut voie să vină — era deja pusă sub control judiciar. Fratele meu mai mic, Paul, a venit din Germania și mi-a spus cu voce joasă:
— Ana, trebuie să fim realiști. Mama nu mai e în stare să aibă grijă de nimeni. Poate are Alzheimer sau altceva… Dar tu ai nevoie de ajutor psihologic. Nu poți duce totul singură.

Am izbucnit:
— Și ce vrei să fac? S-o bag la pușcărie? S-o las singură? E mama noastră!

Paul a dat din umeri:
— Copiii tăi nu mai sunt… Trebuie să găsim adevărul.

În zilele următoare, ancheta a avansat rapid. Procurorul m-a chemat la audieri și m-a întrebat dacă mama mea avea probleme de sănătate mintală sau dacă lua medicamente. Am mințit spunând că nu știu nimic sigur. În sufletul meu, mă simțeam vinovată pentru că nu am recunoscut semnele la timp.

Radu a depus cerere de divorț și a cerut custodia unicului nostru copil rămas, Andreea, care avea doar cinci ani. Mi-a spus clar:
— Nu vreau ca Andreea să mai calce vreodată în casa mamei tale.

Am început să merg la psiholog. În fiecare ședință plângeam și mă întrebam dacă sunt o mamă rea sau doar o fiică prea loială. Psihologul mi-a spus:
— Ana, ești prinsă între două iubiri imposibile: cea pentru copiii tăi și cea pentru mama ta. Dar trebuie să alegi ce fel de mamă vrei să fii pentru Andreea.

Într-o seară, am primit un mesaj vocal de la mama:
— Ana, iartă-mă… Nu știu ce s-a întâmplat cu mine… Dacă mă bagă la închisoare, să nu vii la proces. Nu vreau să te văd suferind din cauza mea.

Am ascultat mesajul de zeci de ori. M-am dus la ea acasă și am găsit-o stând pe pat cu poza lui Vlad în brațe.
— Mamă, trebuie să mergem la doctor. Poate ai nevoie de tratament…
Ea a dat din cap încet:
— Nu mai vreau nimic… Mi-am pierdut copiii și nepoții… Ce rost mai are?

Procesul s-a ținut cu ușile închise. Presa scria titluri senzaționale: „Bunică acuzată de neglijență după moartea a doi nepoți”. Eu eram prinsă între avocați care îmi cereau să depun mărturie împotriva propriei mame și familia lui Radu care mă acuza că sunt complice.

Într-o noapte am visat că Vlad și Maria alergau prin curtea bunicii lor și râdeau. M-am trezit plângând și mi-am dat seama că nu pot schimba trecutul. Dar pot încerca să salvez ce a mai rămas din familia mea.

Am decis să spun adevărul la proces: că mama mea avea episoade de confuzie și uitare, că poate ar fi trebuit să cer ajutor medical mai devreme. Judecătorul a decis ca mama să fie internată într-un centru specializat pentru vârstnici cu probleme cognitive.

Acum trăiesc cu Andreea într-un apartament mic din București. Încerc să fiu o mamă bună pentru ea și să nu las vina să mă distrugă. În fiecare zi mă întreb: oare câți dintre noi alegem să ignorăm semnele bolii sau ale bătrâneții din dragoste pentru părinții noștri? Și cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?