Două tragedii și o mamă între două lumi

— Nu pot să respir, mamă! Nu pot! — vocea lui Ilinca răsuna spart, ca un ecou într-o cameră prea mare, prea goală. Am alergat pe holul apartamentului nostru din Drumul Taberei, cu inima bubuindu-mi în piept, și am găsit-o pe mama, Rodica, încercând să-i facă respirație gură la gură. Ilinca avea doar patru ani. Era roșie la față, ochii ei mari și negri mă priveau cu disperare.

— Sună la 112! strigă mama, cu vocea ei aspră, de femeie care a crescut trei copii singură și nu s-a plâns niciodată. Am sunat, am urlat la telefon, am plâns, am implorat. Ambulanța a venit după douăzeci de minute. Prea târziu. Ilinca nu mai era.

A fost o vară sufocantă, cu miros de asfalt încins și tei înfloriți. O vară în care am simțit că totul se prăbușește peste mine. Soțul meu, Cătălin, nu mai era de mult în peisaj — plecase în Italia după un job mai bun și rămăsesem doar eu, mama și copiii. După moartea Ilincăi, am intrat într-o ceață densă. Mergeam la muncă la supermarket ca un robot, mă întorceam acasă și o găseam pe mama plângând în bucătărie, cu poza Ilincăi în față.

— Nu e vina ta, mamă, îi spuneam mereu, dar nici eu nu credeam asta pe deplin. În ziua aceea, mama o lăsase pe Ilinca să se joace singură în sufragerie, iar ea făcea mâncare. Ilinca găsise niște pastile de somn pe care mama le ținea pentru insomnii și le înghițise ca pe bomboane. Nimeni nu știe cât timp a trecut până când mama a găsit-o inconștientă.

După înmormântare, rudele au început să vorbească în șoaptă:

— Rodica nu mai e cum era…
— Cum să lași pastilele la îndemâna copiilor?

Eu încercam să-mi țin mintea ocupată cu băiatul meu mai mic, Vlad, care avea doar doi ani. Era tot ce-mi rămăsese. Mama insista să mă ajute cu el când eram la muncă.

— Lasă-l cu mine, Evelina! Nu pot trăi fără să fac ceva pentru tine… pentru noi.

Am acceptat. Ce altceva puteam face? Nu aveam bani de bonă și nici nu voiam să-l las la creșă — Vlad era sensibil, răcea ușor.

A trecut aproape un an. Într-o zi de martie, când zăpada se topea pe trotuare și orașul mirosea a noroi și speranță, am primit un telefon de la vecina de la trei:

— Evelina, vino repede! S-a întâmplat ceva cu Vlad!

Am fugit pe scări ca o nebună. L-am găsit pe Vlad inert pe canapea, cu mama lângă el, tremurând toată.

— Am ieșit două minute să iau pâine… Când m-am întors… nu mai respira… Evelina, nu știu ce s-a întâmplat!

Am urlat din nou la 112. De data asta au venit repede, dar Vlad nu a mai putut fi salvat. Medicii au spus că s-a înecat cu o bucată de măr.

A doua tragedie a rupt tot ce mai era viu în mine. Am început să mă gândesc obsesiv: dacă nu l-aș fi lăsat cu mama? Dacă aș fi stat acasă? Dacă… dacă…

Poliția a venit după câteva zile. Au pus întrebări reci, au făcut poze prin casă, au luat pastilele mamei la analizat.

— Doamnă Rodica Popescu, sunteți acuzată de neglijență care a dus la moartea minorului Vlad Popescu.

Mama a început să plângă ca un copil:

— Evelina… iartă-mă! Nu am vrut! Sunt blestemată!

Rudele au început să mă sune:

— Cum poți s-o lași pe maică-ta să mai stea cu tine după ce ți-a omorât copiii?
— Ești nebună? Dă-o afară!

Dar cum să-mi dau afară propria mamă? Femeia care m-a crescut singură, care a muncit toată viața ca să nu ne lipsească nimic? Și totuși… cum să trăiesc cu ea sub același acoperiș când fiecare colț al casei îmi amintește de copii?

Am început să mă cert cu ea din orice:

— De ce n-ai fost atentă?
— De ce n-ai pus pastilele sus?
— De ce ai ieșit din casă?

Mama tăcea și plângea. Uneori o găseam noaptea în bucătărie vorbind singură:

— Doamne, ia-mă pe mine…

Procesul a durat luni de zile. Vecinii mă priveau ciudat pe scara blocului. La supermarket colegii șușoteau când intram în vestiar. Eram „femeia căreia i-au murit doi copii la bunică”.

La tribunal am stat față în față cu mama mea și cu judecătorul:

— Doamnă Rodica Popescu, recunoașteți că ați lăsat copilul nesupravegheat?
— Da… dar doar două minute… nu credeam…

Avocatul mamei încerca să explice că era bătrână, obosită, că nu avea intenție rea. Procurorul cerea pedeapsa maximă pentru neglijență gravă.

În fiecare seară mă întrebam: cine e vinovat? Mama? Eu? Soarta? Dumnezeu? Sau pur și simplu viața e nedreaptă?

După proces, mama a primit pedeapsa cu suspendare și interdicția de a mai avea grijă de minori. S-a mutat la sora ei din provincie. Eu am rămas singură într-un apartament prea mare pentru atâta durere.

Uneori mă gândesc: dacă n-aș fi avut nevoie de ajutorul mamei? Dacă aș fi avut bani de bonă? Dacă sistemul ar fi ajutat mamele singure?

Noaptea visez că Ilinca și Vlad aleargă prin parc și mă strigă: „Mami!” Mă trezesc plângând și mă întreb: Oare voi putea vreodată să iert? Oare câți dintre noi trăim cu vina fără să avem curajul s-o spunem cu voce tare?