Două surori la aceeași înmormântare: Povestea unei familii ascunse

— A fost și tatăl meu, mi-a șoptit străina, cu ochii umezi, privind spre crucea proaspăt bătută în pământul reavăn. Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji, iar degetele mi s-au încleștat pe mânerul umbrelei. Eram la înmormântarea tatălui meu, Ionel, și nimic nu mă pregătise pentru această lovitură.

Mă numesc Camelia și am crescut într-un apartament modest din Ploiești, cu mama și tata. Tata era un om tăcut, muncitor la rafinărie, mereu obosit, dar cu o blândețe aparte când venea vorba de mine. Nu am avut niciodată o relație perfectă, dar îl iubeam cu disperarea copilului care nu știe să ceară mai mult. Mama, Florica, era stâlpul casei, femeia care ținea totul în frâu cu o mână de fier și un zâmbet amar.

În ziua aceea cenușie de martie, când norii atârnau grei peste cimitirul Viișoara, am simțit că lumea mea se prăbușește. Străina purta o haină neagră simplă, părul castaniu prins la spate și ochii mari, verzi, atât de asemănători cu ai mei încât m-am cutremurat.

— Cum adică… și tatăl tău? am bâiguit, încercând să-mi găsesc respirația.

— Mă cheamă Irina. Mama mea e Maria… din Mizil. Nu am știut de tine până acum două luni. Tata venea la noi o dată pe lună… spunea că are „serviciu în deplasare”.

Cuvintele ei au căzut peste mine ca o ploaie rece. Îmi venea să țip, să fug, să mă ascund undeva unde nimeni nu mă poate găsi. Dar am rămas acolo, cu ochii fixați pe crucea de lemn.

După ce toți au plecat, am rămas doar eu și Irina. S-a apropiat timid și mi-a întins o batistă.

— Știu că e greu… și pentru mine e la fel. Nu am avut niciodată curajul să-l întreb de ce nu stăm împreună.

Am luat batista fără să spun nimic. În mintea mea se derulau imagini cu tata: cum mă ținea de mână când eram mică, cum îmi aducea ciocolată de la magazinul din colț, cum îmi spunea „fata tatii”. Toate acele momente păreau acum false, ca niște scene dintr-un film prost.

Seara aceea a fost un coșmar. Mama stătea la masă cu privirea pierdută. Am întrebat-o direct:

— Mama… cine e Irina?

A tresărit ca lovită de curent. A lăsat cana jos și a început să plângă în hohote.

— Știam… am știut mereu că Ionel are pe altcineva. Dar nu am vrut să stric familia… pentru tine.

Am simțit un val de furie și neputință. Cum să-mi fi ascuns așa ceva? Cum să trăiesc atâția ani într-o minciună?

— Și eu ce sunt? O glumă? O rezervă?

— Nu! Ești tot ce am mai scump pe lume! Dar viața nu e dreaptă, Camelia… oamenii fac greșeli.

Nu am mai putut vorbi cu ea. Am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am simțit atât de singură încât m-a durut fizic.

În zilele următoare, Irina m-a căutat din nou. Mi-a propus să ne vedem la o cafenea micuță din centru. Am acceptat, deși nu știam dacă vreau să o urăsc sau să o îmbrățișez.

— Știi… tata îmi spunea mereu că are o fată „deșteaptă și frumoasă” în Ploiești. Eram geloasă pe tine când eram mică, dar nu știam cine ești.

Am râs amar.

— Eu nici măcar nu știam că exiști.

Am început să vorbim despre copilăriile noastre paralele: ea cu mama ei într-o casă veche din Mizil, eu cu ai mei în apartamentul nostru mic. Descopeream că avem aceleași gesturi când suntem nervoase, același râs zgomotos, aceeași frică de întuneric.

Dar nu era ușor. Mama refuza să vorbească despre trecut. Mă simțeam prinsă între două lumi: una a minciunilor vechi și una a adevărului dureros.

Într-o seară, după ce am băut prea mult vin cu Irina, am izbucnit:

— Tu crezi că putem fi surori? Sau suntem doar două victime ale aceluiași om?

Irina a oftat adânc.

— Nu știu… dar cred că merităm să încercăm.

Au trecut luni până când am putut să-i spun mamei că vreau să păstrez legătura cu Irina. S-a supărat, a plâns din nou, dar până la urmă a acceptat. Poate pentru că vedea cât de mult sufăr.

Am început să mergem împreună la mormântul tatei. Uneori stăm în liniște, alteori povestim despre el ca și cum ar fi încă viu. Încercăm să-l iertăm — fiecare în felul ei.

Viața mea nu mai e la fel. Am pierdut inocența copilului care credea că familia lui e întreagă și curată. Dar am câștigat o soră — și poate asta e singura moștenire adevărată pe care tata ne-a lăsat-o.

M-am întrebat de multe ori: oare câți oameni trăiesc cu jumătăți de adevăruri? Câte familii sunt construite pe tăceri și compromisuri? Poate că nu există familie perfectă — dar oare putem ierta trecutul ca să ne construim viitorul?