Două fețe ale adevărului: Când gemenii mei au schimbat totul

— Nu se poate, Leontina! Nu se poate! — vocea lui Sorin răsuna ca un tunet în odaia mică, în timp ce ținea în brațe pe Darius, privind când la el, când la Ilinca, care dormea liniștită în pătuțul de lângă sobă. Mâinile îi tremurau, iar ochii îi erau plini de o furie amestecată cu teamă. — Cum să fie gemeni și să nu semene deloc? Uite la pielea lor! Uite la ochii lor! Ce ai făcut?

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi venea să țip, să plâng, să fug. Dar nu puteam. Eram prinsă între doi copii nevinovați și un bărbat care nu mai era același cu cel pe care îl știam. Ilinca avea pielea deschisă, ochii verzi ca iarba de primăvară, părul blond ca spicul de grâu. Darius era măsliniu, cu ochii negri și părul cârlionțat, ca al bunicului meu din partea mamei, pe care nu-l cunoscusem niciodată. Dar nu era doar culoarea pielii. Era privirea oamenilor din sat, șoaptele care deja se strecurau pe la garduri.

— Sorine, te rog… — am încercat să spun, dar el m-a întrerupt brusc.

— Să nu-mi spui că nu știi! Să nu-mi spui că nu ai nimic de ascuns! — vocea lui era spartă, aproape rugătoare.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. În mintea mea se derulau toate momentele din ultimii ani: serile când stăteam împreună la poartă, râzând cu vecinii; zilele când mergeam la biserică ținându-ne de mână; promisiunile făcute la altar. Toate păreau acum atât de departe.

Mama a intrat în odaie fără să bată. S-a uitat la copii, apoi la mine, apoi la Sorin.

— Ce se întâmplă aici? — a întrebat ea cu voce joasă.

— Întreab-o pe fata ta! — a răspuns Sorin, aruncându-mi o privire grea ca plumbul.

Mama s-a apropiat de mine și mi-a luat mâna. Am simțit căldura ei și pentru o clipă am vrut să mă ascund în brațele ei ca atunci când eram copil.

— Leontina, spune-mi adevărul. Ești sigură că…?

— Mamă! — am izbucnit printre lacrimi. — Cum poți să mă întrebi așa ceva? Sunt copiii mei! Sunt copiii noștri!

Dar nici ea nu era convinsă. Am văzut-o cum își mușcă buza și privește spre Darius cu o umbră de îndoială.

În zilele care au urmat, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcut. Sorin nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. Seara, când adormeam copiii, îl auzeam plângând în șoaptă în camera cealaltă. Mama încerca să mă liniștească, dar nici ea nu mai avea cuvinte potrivite.

Satul a aflat repede. La magazinul din centru, femeile șușoteau când intram. Preotul m-a privit lung duminica la slujbă și mi-a spus doar atât: „Dumnezeu știe adevărul, Leontina.”

Într-o zi, vecina noastră, tanti Viorica, a venit cu o farfurie de sarmale.

— Lasă-i pe oameni să vorbească, fată dragă — mi-a spus ea încet. — Și eu am trecut prin vorbe grele când l-am născut pe Nicu al meu. Oamenii uită repede dacă văd că tu îți vezi de treabă.

Dar cum să-mi văd de treabă când soțul meu nu mă mai privește în ochi? Când mama mea se roagă în fiecare seară pentru „liniștea casei”? Când copiii mei cresc sub privirile iscoditoare ale tuturor?

Au trecut luni. Darius și Ilinca au crescut frumos, fiecare cu personalitatea lui. Ilinca era veselă și curioasă, mereu pusă pe șotii. Darius era liniștit și atent, cu o privire adâncă ce părea să citească sufletele oamenilor. Îi iubeam pe amândoi cu aceeași intensitate dureroasă.

Într-o seară, Sorin a venit acasă mai devreme decât de obicei. Era obosit și părea împovărat.

— Leontina… — a început el încet. — Am vorbit cu doctorul din oraș. Mi-a spus că uneori… la gemeni… pot fi diferențe mari. Cică e rar, dar se întâmplă.

Am simțit cum mi se ridică o piatră de pe inimă, dar încă nu aveam curaj să sper.

— Și dacă nu e așa? Dacă tot satul are dreptate? Dacă eu… dacă tu… — vocea lui s-a frânt din nou.

M-am apropiat de el și i-am luat mâna.

— Sorine, știu că e greu să crezi. Dar eu știu cine sunt copiii mei. Și știu cine ești tu. Dacă vrei să facem teste… orice vrei tu… dar te rog, nu-i lăsa pe oameni să ne distrugă familia.

A tăcut mult timp. Apoi m-a strâns în brațe pentru prima dată după multe luni. Am plâns amândoi până târziu în noapte.

A doua zi am mers împreună la oraș și am făcut testele genetice. Au trecut săptămâni până au venit rezultatele. În fiecare zi mă rugam să fie bine, dar mă pregăteam pentru ce era mai rău.

Când plicul a sosit, Sorin l-a deschis cu mâinile tremurânde. A citit încet și apoi s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi.

— Sunt ai noștri… ai mei… ai tăi… ai noștri…

Am izbucnit amândoi în plâns. Pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem din nou o familie.

Dar satul nu a uitat ușor. Oamenii au continuat să vorbească, să judece, să privească pieziș. Unii au început să ne evite, alții ne-au susținut timid. Mama s-a liniștit abia după ce a văzut rezultatele cu ochii ei.

Au trecut ani de atunci. Darius și Ilinca merg acum la școală și sunt cei mai buni prieteni. Încercăm să-i creștem fără teamă și fără rușine, să le arătăm că dragostea e mai puternică decât vorbele oamenilor.

Uneori mă întreb: cât de mult ne lăsăm viețile conduse de prejudecățile altora? Oare cât rău putem face fără să vrem celor pe care îi iubim cel mai mult?