Două fețe ale adevărului: Când gemenii au schimbat totul

— Nu se poate, Leontina! Nu se poate să fie amândoi ai lui Mihai! Ai văzut și tu… — vocea mamei mele, Ileana, răsuna ca un ciocan în bucătăria mică, în timp ce eu stăteam pe scaun, cu capul plecat, ținându-mi gemenii la piept. Radu dormea liniștit, cu pielea lui măslinie, moștenită de la bunicul meu din partea tatălui, iar Daria plângea încetișor, cu obrajii ei albi ca laptele.

— Mamă, te rog… nu mai spune asta. Sunt copiii mei! — am șoptit, dar vocea mi s-a frânt. Simțeam cum fiecare cuvânt al ei mă taie mai adânc decât orice cuțit.

— Lumea vorbește, Leontina. Și Mihai… el ce zice? — a continuat mama, fără să-mi dea răgaz să respir.

Mihai nu spusese nimic. De când i-am adus acasă pe copii, nu mă mai privise în ochi. Se retrăgea mereu în grajd sau pleca la câmp înainte să răsară soarele. Seara, când venea acasă, îi privea pe copii de la distanță, fără să-i atingă.

În satul nostru mic din Moldova, nimic nu rămâne ascuns. În primele zile după naștere, vecina noastră, tanti Viorica, a venit cu o plăcintă și cu o privire iscoditoare.

— Să-ți trăiască gemenii, Leontina! Dar… ia uite ce diferiți sunt! Parcă nici nu-s frați… — a spus ea, zâmbind fals.

Am simțit cum obrajii mi se aprind de rușine și furie. Am mulțumit politicos și am închis ușa repede. Dar vorbele ei deja se răspândiseră ca focul prin sat.

În fiecare zi simțeam privirile oamenilor pe spate când ieșeam cu copiii la plimbare. Unii șușoteau pe la colțuri, alții mă priveau cu milă sau dispreț. Chiar și preotul satului m-a chemat la el.

— Leontina, trebuie să fii sinceră cu tine și cu Dumnezeu. Adevărul iese mereu la iveală… — mi-a spus el blajin, dar cu subînțeles.

Într-o seară, Mihai a izbucnit. Era obosit, neras și cu ochii roșii de la muncă și nesomn.

— Spune-mi adevărul! Cine e tatăl lui Radu? — a urlat el, trântind ușa bucătăriei.

Am început să plâng necontrolat. Nu aveam cum să-l conving că nu l-am înșelat niciodată. Că Radu e fiul lui la fel ca Daria. Că uneori natura joacă feste ciudate. Dar cine să mă creadă?

Mama a început să insiste să fac testul ADN. Tata nu mai vorbea deloc cu mine. Fratele meu, Costel, m-a sunat doar ca să-mi spună că „am făcut familia de râs”.

Singura care mi-a rămas aproape a fost bunica Ana. Ea m-a strâns în brațe într-o noapte când nu mai puteam de durere.

— Draga mea, oamenii vorbesc orice. Tu să-ți iubești copiii și să nu te lași doborâtă. Adevărul tău e mai important decât gura lumii.

Dar adevărul meu nu era suficient pentru Mihai. Într-o zi a plecat de acasă fără să spună nimic. A lăsat doar un bilet: „Nu pot trăi cu îndoiala asta.”

Am rămas singură cu doi copii mici și cu toată lumea împotriva mea. M-am gândit de multe ori să plec din sat, să fug undeva unde nimeni nu mă cunoaște. Dar nu aveam unde să mă duc și nici bani.

Zilele treceau greu. Am început să lucrez la magazinul din sat ca să pot pune ceva pe masă pentru copii. Radu și Daria creșteau frumos, fiecare cu personalitatea lui: Radu era liniștit și blând, Daria era curioasă și plină de energie.

Într-o zi, la magazin a venit o femeie necunoscută. S-a uitat lung la mine și la copii.

— Știi… am avut și eu gemeni diferiți ca ai tăi. Oamenii nu înțeleg că natura face minuni uneori… — mi-a spus ea zâmbind cald.

Am simțit pentru prima dată că nu sunt singură. Am început să caut pe internet povești asemănătoare și am descoperit că există cazuri rare când gemenii pot avea trăsături foarte diferite chiar dacă au aceiași părinți.

Cu inima strânsă am decis să fac testul ADN. Rezultatul a venit după două săptămâni: ambii copii erau ai lui Mihai.

Am alergat la el cu hârtia în mână. L-am găsit la marginea satului, lucrând pământul.

— Mihai! Uite… dovada! Sunt ai tăi! — am strigat printre lacrimi.

A citit încet rezultatul și apoi s-a prăbușit în genunchi.

— Iartă-mă… n-am știut cum să cred în tine când toată lumea spunea altceva… — a șoptit el printre suspine.

Ne-am întors acasă împreună, dar rana rămânea adâncă. Satul încă vorbea, dar eu nu mai simțeam rușine. Îmi țineam copiii de mână și mergeam drept înainte.

Uneori mă întreb: cât de mult ne lasăm influențați de prejudecățile altora? Oare cât rău putem face celor dragi doar pentru că refuzăm să credem adevărul lor?