Doisprezece ani sub același acoperiș cu soacra – și o singură propoziție a distrus totul. Familia chiar e cel mai important lucru?

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de ceapă prăjită. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Era a treia oară săptămâna asta când Radu izbucnea. Știam că nu e vina lui, dar nici a mea nu era.

De doisprezece ani locuiam cu mama lui, Viorica, într-un apartament cu trei camere din cartierul Titan. La început, părea o soluție firească: eram tineri, nu aveam bani pentru chirie sau rate, iar Viorica rămăsese văduvă. „Suntem familie, trebuie să ne ajutăm”, spunea ea mereu, cu vocea ei aspră, dar caldă în același timp. Am crezut-o. Am vrut să cred că familia e totul.

Primele luni au fost suportabile. Viorica gătea pentru noi, ne ajuta cu fetița, Irina, și părea că ne acceptă pe amândoi. Dar încet-încet, a început să se amestece în orice: cum să spăl hainele, ce să gătesc, la ce oră să culc copilul. Radu încerca să mă liniștească: „Las-o, Sorina, așa e ea. Vrea să ajute.” Dar nu era ajutor. Era control.

Au trecut anii și fiecare zi aducea o nouă tensiune. Viorica intra fără să bată la ușă când eram în dormitor, comenta orice decizie luam pentru Irina și nu ezita să-mi spună că „nu sunt destul de bună pentru fiul ei”. Radu era prins la mijloc. Îl vedeam cum se frământă între noi două, cum încearcă să împace pe toată lumea și cum se stinge puțin câte puțin.

Într-o seară de iarnă, când Irina avea deja zece ani și începea să simtă și ea presiunea din casă, Viorica a venit la noi cu o față gravă.

— Trebuie să vorbim. Sorina, vreau ca de acum înainte să te ocupi tu de toate cheltuielile casei. Eu nu mai pot. Pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente.

Am rămas fără cuvinte. Salariul meu de educatoare era mic, Radu lucra la o firmă de construcții care întârzia mereu salariile. Până atunci împărțisem cheltuielile cât am putut, dar acum totul cădea pe umerii mei. Am încercat să-i explic:

— Viorica, nu pot singură… Avem rate la bancă pentru mașină, Irina are nevoie de rechizite…

— Nu mă interesează! — a ridicat tonul ea. — Dacă nu poți, poate ar trebui să vă mutați! Eu nu mai suport să vă țin în cârcă!

A fost ca un trăsnet. După doisprezece ani în care am renunțat la intimitate, la liniște și la visele noastre doar ca să fim împreună ca familie, eram aruncați peste bord ca niște străini.

Radu a încercat să discute cu ea:

— Mamă, nu e corect… Știi bine că am făcut tot ce am putut.

— Nu mă interesează! — a repetat ea cu încăpățânare. — Ori plătiți tot, ori plecați!

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la tavan și m-am întrebat unde am greșit. Am sacrificat totul pentru familie: cariera mea (visam să fiu profesoară universitară), prietenii (nu mai aveam timp sau energie pentru ei), chiar și relația cu Radu (eram mereu obosiți și nervoși). Pentru ce?

A doua zi am început să căutăm chirie. Ne-am mutat într-o garsonieră mică la marginea orașului. Irina plângea după camera ei mare și după pisica pe care n-am putut s-o luăm cu noi. Radu era tăcut și abătut. Eu mă simțeam vinovată și eliberată în același timp.

Primele luni au fost grele. Ne certam din orice: bani, spațiu, oboseală. Irina se închidea în ea și nu voia să vorbească despre bunica. Viorica nu ne-a sunat niciodată să întrebe dacă suntem bine.

Într-o zi am primit un telefon de la vecina din vechiul bloc:

— Sorina, știi că doamna Viorica a ajuns la spital? A căzut pe scări…

Am simțit un gol în stomac. Am mers la spital cu inima strânsă. Viorica era palidă și slabă, dar când m-a văzut a întors capul spre perete.

— Nu trebuia să veniți — a spus rece.

Am stat lângă patul ei ore întregi fără să spunem nimic. În mintea mea se derulau toți anii petrecuți împreună: mesele de Crăciun, certurile mărunte, momentele când râdeam împreună la televizor… Toate păreau atât de departe acum.

După externare, Radu a încercat să o convingă să vină la noi măcar temporar.

— Nu vreau mila voastră! — a răspuns ea categoric.

Au trecut doi ani de atunci. Ne-am obișnuit cu viața noastră mică și simplă. Irina e adolescentă acum și începe să-și facă planuri pentru viitor. Radu și-a schimbat serviciul și e mai prezent acasă. Eu încă mă trezesc uneori noaptea cu gândul la Viorica: dacă ar fi fost altfel? Dacă aș fi avut mai mult curaj să-i spun ce simt? Dacă familia chiar e cel mai important lucru… sau doar o povară pe care o ducem din obligație?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că loialitatea față de cei dragi are limitele ei — sau poate că tocmai aceste limite ne definesc ca oameni.

Oare cât putem sacrifica pentru familie înainte să ne pierdem pe noi înșine? Și cine decide unde se termină datoria și începe dreptul la fericire?