Doi ani de tăcere: Povestea unei mame care și-a pierdut fiica

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc cu presiunea ta! Ți-am spus de atâtea ori că nu sunt ca tine, dar tu nu vrei să înțelegi!

Cuvintele Norei încă îmi răsună în minte, ca un ecou dureros care nu se stinge niciodată. Era o seară rece de noiembrie, cu ploaia bătând în geamuri, când a izbucnit între noi acea ceartă care avea să ne despartă pentru totdeauna. Îmi amintesc cum stătea în pragul ușii, cu ochii plini de lacrimi și mâinile tremurânde, iar eu, rigidă și rece, îi spuneam că tot ce fac e pentru binele ei.

— Dacă ai ști cât mă doare să te văd risipindu-ți viața, Nora! Nu poți să fii ca toți ceilalți! Trebuie să fii cea mai bună!

A închis ușa încet, dar hotărât. De atunci, liniștea s-a așternut între noi ca o ceață groasă. Au trecut două luni, apoi un an, apoi doi. Nicio veste. Doar poze pe Facebook cu Serenity, nepoata mea pe care n-am ținut-o niciodată în brațe, și cu soțul ei, Rareș. Mă uit la ele cu inima strânsă și mă întreb: unde am greșit?

Am crescut într-o familie unde disciplina era lege. Tata era profesor de matematică, mama asistentă medicală. Nu exista loc pentru slăbiciuni sau greșeli. Am încercat să fiu o mamă mai bună decât ai mei, dar cred că am ajuns să fiu la fel de dură. Când Nora a venit acasă cu primul 8 la română, am țipat la ea. Când a vrut să meargă la arte, i-am spus că nu e o meserie adevărată. Când l-a adus pe Rareș acasă, am privit peste ochelari și am întrebat dacă are de gând să stea toată viața cu un băiat care „nu pare prea serios”.

— Mamă, Rareș mă iubește și mă respectă. Nu contează că nu are un job la bancă!

— Contează pentru mine! Contează pentru viitorul tău!

Am crezut mereu că știu ce e mai bine pentru ea. Când a rămas însărcinată la 25 de ani, am făcut o criză de nervi.

— Ești prea tânără! Nici nu ai terminat masterul! Ce o să faci cu un copil?

— O să-l iubesc! Asta o să fac!

Nu am fost la nuntă. Am spus că nu pot accepta o asemenea rușine. Am plâns în noaptea aceea, dar mândria m-a ținut departe. După ce s-a născut Serenity, am primit doar un mesaj sec: „S-a născut Serenity. Suntem bine.” Atât.

Am încercat să sun. Nu mi-a răspuns niciodată. I-am scris mesaje lungi, pline de sfaturi și regrete mascate sub forma unor instrucțiuni: „Nu uita să-i faci vaccinurile la timp”, „Sper că îi dai lapte matern”, „Ai grijă la cine o lași cu copilul”. Niciun răspuns.

Într-o zi, am văzut pe Facebook o poză cu Nora și Serenity în parc. Fetița râdea cu gura până la urechi, iar Nora părea fericită. Am simțit un gol în stomac. Cum poate fi fericită fără mine? Cum poate să nu simtă lipsa mea?

Am început să mă izolez. Prietenele mă întrebau ce mai face Nora și eu mințeam: „E ocupată cu fetița”. Sora mea, Lidia, mi-a spus într-o zi:

— Tu chiar nu vezi? Ai împins-o departe cu așteptările tale! Las-o să fie ea însăși!

— Dar eu doar am vrut ce e mai bun pentru ea…

— Poate că ce e mai bun pentru tine nu e și pentru ea.

M-am gândit mult la vorbele Lidiei. Seara, stau singură în bucătărie și mă uit la poza Norei din liceu. Era atât de veselă atunci… Ce s-a întâmplat cu fata mea? Oare chiar am pierdut-o pentru totdeauna?

Într-o zi, am primit un plic în cutia poștală. Era scrisul Norei.

„Mamă,

Nu știu dacă vei înțelege vreodată cât m-au durut vorbele tale. M-ai făcut mereu să simt că nu sunt destul de bună. Când am avut nevoie de tine cel mai mult, m-ai judecat și m-ai respins. Acum încerc să fiu o mamă diferită pentru Serenity. Poate într-o zi vei înțelege că iubirea nu se măsoară în note sau diplome.

Nora”

Am plâns ore întregi după ce am citit scrisoarea asta. Am vrut să-i răspund imediat, dar nu știam ce să spun. Cum să repar atâția ani de greșeli?

Au trecut luni de atunci și încă nu am curajul să-i scriu sau să o sun din nou. Mă tem că orice aș spune ar fi prea puțin sau prea târziu.

Uneori mă gândesc: oare câți părinți ajung ca mine? Oare câți dintre noi ne pierdem copiii din dorința de a-i proteja? Dacă aș putea da timpul înapoi, aș face totul altfel? Sau pur și simplu nu știm să iubim altfel decât am fost iubiți?

Poate cineva are răspunsul pe care eu încă îl caut…