Dincolo de Ziduri: Cum Am Învățat Să O Iubim pe Nora Noastră, Alina

— Nu pot să cred că ai adus-o din nou aici, Gregor! Am spus-o clar: nu e loc pentru ea la masa noastră de Crăciun!
Vocea mamei mele, Ileana, răsuna în sufrageria mică, plină de miros de cozonac și sarmale. Eu, Maria, stăteam cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin lacrimile. Alina, nora noastră, privea în podea, cu obrajii roșii de rușine. Gregor, fiul meu, o ținea de mână, încăpățânat și tăcut.

Așa a început totul. Nu a fost niciodată vorba doar despre Alina. Era despre frica noastră de schimbare, despre dorința de a păstra familia exact așa cum era înainte. Dar Alina era diferită: venise dintr-un sat mic din Moldova, cu accentul ei dulce și obiceiuri pe care noi nu le înțelegeam. Își făcea cruce înainte să mănânce, vorbea încet și se pierdea printre rudele gălăgioase ale lui Gregor.

— Mama, te rog, încearcă să o cunoști! Nu e corect să o judeci doar pentru că nu e ca noi, a spus Gregor într-o zi, când am rămas singuri în bucătărie.

— Nu e vorba că nu e ca noi. Dar tu nu vezi? Nu știe să gătească sarmale, nu știe să cânte colinde… Parcă nici nu vrea să se integreze!

— Sau poate nu îi dăm noi șansa să se simtă parte din familie.

M-am uitat la el și am simțit pentru prima dată o frică adevărată: dacă îl pierd pe Gregor? Dacă dragostea pentru Alina îl va îndepărta de noi?

Au urmat luni de tăcere și priviri reci la mesele de duminică. Alina încerca să ajute la bucătărie, dar mama o trimitea mereu să stea jos. Tata, Ion, bombănea ceva despre „tineretul din ziua de azi” și pleca la televizor. Eu mă simțeam prinsă la mijloc: între dorința de a-mi păstra familia unită și nevoia de a accepta că fiul meu iubește pe altcineva.

Într-o zi de aprilie, Gregor a venit acasă singur. Avea ochii roșii și mâinile tremurânde.

— Maria… Alina a pierdut sarcina.

Am simțit cum mi se taie respirația. Nu știam că erau însărcinați. Nu știam nimic despre viața lor adevărată. M-am dus la ea fără să mai gândesc. Am găsit-o în apartamentul lor mic, plângând pe canapea. M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe. Pentru prima dată, am simțit durerea ei ca pe a mea.

— Îmi pare rău… N-am știut…

— N-aveați cum să știți. Nici nu v-ați dorit să știți.

Cuvintele ei au fost ca un cuțit. Avea dreptate. Ne-am ferit de ea ca să nu ne doară pe noi. Dar acum suferea singură.

După acea zi, ceva s-a schimbat. Am început să o invit la cafea, să o întreb despre copilăria ei din Moldova. Mi-a povestit despre mama ei bolnavă, despre cum a muncit la câmp ca să-și plătească facultatea la Iași. Despre cât de greu i-a fost să se mute la București și să fie privită mereu ca o străină.

Mama mea încă era rece cu ea. Într-o seară, după ce Alina a plecat acasă, am găsit-o pe Ileana plângând în bucătărie.

— Mi-e frică… Mi-e frică să nu-l pierdem pe Gregor. Mi-e frică să nu mă uit într-o zi la masa asta și să fim doar noi doi bătrâni…

— Nu-l vom pierde dacă îi arătăm că îl iubim și pe ea.

A doua zi, mama a făcut un gest mic: i-a cerut Alinei rețeta de plăcintă cu brânză „ca la Moldova”. Au gătit împreună și au râs când plăcinta s-a ars puțin pe margini. Tata a venit în bucătărie și a gustat prima felie fără să comenteze nimic.

Au trecut ani până când am ajuns să fim cu adevărat o familie unită. Au fost certuri, uși trântite și multe lacrimi. Dar au fost și seri în care am stat toți patru la masă și am povestit până târziu despre copilăriile noastre atât de diferite.

Într-o vară, când Alina a născut primul nostru nepot, Ileana a fost prima care a ținut copilul în brațe.

— Să știi că seamănă cu tine când erai mic, Gregor! Dar are ochii Alinei…

Am zâmbit atunci și am simțit că zidurile dintre noi s-au topit încet-încet.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câte familii se destramă din cauza orgoliului sau a fricii de necunoscut? Oare câți dintre noi alegem să judecăm înainte să cunoaștem cu adevărat?

Poate că iubirea nu vine mereu ușor. Dar merită fiecare pas făcut spre celălalt. Voi ce ziduri aveți de dărâmat în familiile voastre?