Dincolo de ușa închisă: Povestea lui Radu

— Ieși afară! Nu mai ai ce căuta aici! Ți-ai făcut destul de râs familia!
Vocea mamei mele, Irina, răsuna ca un ecou în holul mic al apartamentului nostru din Drumul Taberei. Aveam 24 de ani și tocmai îmi pierdusem tatăl. Nu apucasem nici măcar să-i plâng cum trebuie, că deja eram aruncat în stradă, cu două sacoșe și un rucsac.
— Mamă, te rog… Nu pot să cred că faci asta!
— Nu mai ești copil! Du-te și vezi cum te descurci singur!
Am ieșit pe ușă cu inima frântă. Nu înțelegeam de ce mama, cea care mă ținuse în brațe când eram bolnav, mă alunga acum ca pe un străin. Poate era durerea pierderii, poate era altceva. Dar nu aveam timp să analizez. Strada nu iartă pe nimeni.

Primele nopți le-am petrecut pe o bancă din Parcul Crângași. Mă uitam la stele și încercam să-mi amintesc vocea tatălui meu, Mihai. El era mereu cel care mă încuraja să nu renunț, să cred că orice problemă are o soluție. Dar acum nu mai era nimeni să-mi spună asta. Prietenii mei dispăruseră ca prin minune, iar rudele se făceau că nu mă cunosc.

Am început să lucrez cu ziua pe unde apucam: la o spălătorie auto, la o brutărie din Rahova, chiar și ca paznic de noapte la un depozit. Banii abia îmi ajungeau pentru o cameră într-un cămin dărăpănat și ceva de mâncare. În fiecare seară, când puneam capul pe pernă, mă întrebam: „Cum am ajuns aici? Ce am greșit?”

Într-o zi, după aproape doi ani de chinuri, am primit o scrisoare ciudată. Era de la notarul familiei noastre, domnul Popescu. M-a chemat la biroul lui din centru. Am intrat cu inima cât un purice.

— Radu, tatăl tău mi-a lăsat un plic pentru tine. Mi-a spus să ți-l dau doar când vei fi pregătit să-l primești.

Am deschis plicul cu mâinile tremurânde. În el era o scrisoare de la tata și un act de proprietate pentru o garsonieră modestă din Militari.

„Dragul meu Radu,
Știu că viața nu va fi ușoară fără mine. Am pus această garsonieră pe numele tău ca să ai mereu un acoperiș deasupra capului. Să nu uiți niciodată cine ești și cât de mult te iubesc.
Tata.”

Am izbucnit în plâns acolo, în fața notarului. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că cineva a avut grijă de mine chiar și dincolo de moarte.

Cu cheia în mână, am pășit în noua mea casă. Era mică și prăfuită, dar pentru mine era un palat. Am început să muncesc mai mult, să strâng bani și să-mi reconstruiesc viața. Am urmat cursuri serale de informatică la Politehnică și am reușit să mă angajez ca tehnician IT la o firmă mică.

Anii au trecut și am crescut încet-încet. Am cunoscut-o pe Ana la serviciu, o fată simplă din Ploiești care știa ce înseamnă să lupți pentru fiecare leu. Ne-am sprijinit reciproc și am reușit să ne facem un rost.

Dar rana dintre mine și mama nu se vindecase. Într-o zi, după aproape șapte ani de tăcere, am primit un telefon de la verișoara mea, Simona.

— Radu, vino acasă… Mama ta e bolnavă rău. Nu mai are pe nimeni.

Am stat pe gânduri mult timp. Merita să mă întorc? Să-i spun tot ce am pe suflet? Sau să o las să sufere singură?

Într-un final, am decis să merg. Am găsit-o pe mama stând pe marginea patului, cu privirea pierdută.

— Mamă… sunt eu, Radu.

A ridicat ochii spre mine și i-am văzut lacrimile curgându-i pe obraji.

— Iartă-mă… Am fost o proastă… Am crezut că dacă te alung, te voi face mai puternic. Dar am greșit… Mi-a fost frică… După ce a murit taică-tău, nu mai știam cine sunt…

Am simțit cum toată furia și durerea adunate în ani se topesc într-o clipă. Am îmbrățișat-o și i-am spus:

— Și eu am greșit… Dar suntem tot familie.

Am stat lângă ea până la sfârșit. I-am povestit despre viața mea, despre Ana, despre cât de greu mi-a fost dar și despre cât de mult m-a ajutat moștenirea tatei.

Acum privesc înapoi și mă întreb: oare câți dintre noi ajungem să ne pierdem familia din cauza durerii sau a fricii? Oare câți copii sunt aruncați în lume fără sprijin? Și câți părinți regretă prea târziu?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că iertarea e singura cale spre vindecare.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi putut ierta?