Destinul Frânt: Logodna Anei și Umbrele Familiei

— Nu pot să cred că faci asta, Ana! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce priveam cum mama își strângea mâinile la piept, iar tata se uita pierdut pe fereastră. În sufrageria noastră mică din Ploiești, mirosul de cozonac proaspăt se amesteca cu tensiunea din aer. Era ziua de naștere a Anei, sora mea mai mică, și tocmai anunțase că s-a logodit cu Vlad, băiatul cu ochi verzi de la blocul vecin. Aveam doar optsprezece ani amândouă.

— Nu ești tu mama mea, Ilinca! mi-a aruncat Ana, cu ochii înlăcrimați. — E viața mea!

Mama a început să plângă încet, iar tata a rămas mut, cu pumnii strânși. Nu era doar despre logodnă. Era despre tot ce nu se spusese niciodată între noi. Despre lipsa banilor, despre visele frânte ale părinților noștri, despre cum tata își pierduse locul de muncă la combinat și despre cum mama făcea curățenie în casele altora ca să ne țină la școală.

— Vlad e un băiat bun, a spus Ana încet. — Mă iubește. Și eu îl iubesc.

Am simțit cum furia mi se amestecă cu frica. Oare chiar știa ce face? Vlad era simpatic, dar avea reputația unui băiat care nu se ține de nimic serios. Îl văzusem de atâtea ori la barul din colț, râzând zgomotos cu prietenii lui. Și totuși, Ana părea convinsă.

— Ai optsprezece ani! am strigat. — Ce știi tu despre viață?

— Mai mult decât crezi tu! a răspuns ea, cu vocea spartă.

A urmat o tăcere grea. Mama s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră. Tata a oftat adânc și s-a uitat la mine:

— Ilinca, las-o să decidă singură. Poate noi n-am știut să vă arătăm ce-i fericirea…

Cuvintele lui m-au durut mai tare decât orice ceartă. M-am retras în camera mea și am plâns în pernă. Nu pentru Ana, ci pentru noi toți. Pentru copilăria noastră petrecută printre griji și promisiuni neîmplinite.

În zilele următoare, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcută. Mama nu mai vorbea cu Ana decât strictul necesar. Tata dispărea ore întregi prin oraș, căutând de lucru. Eu încercam să o conving pe Ana să renunțe la logodnă.

— De ce te grăbești? am întrebat-o într-o seară, când stăteam amândouă pe balcon.

Ana s-a uitat la mine cu ochii mari și triști:

— Pentru că nu mai pot să stau aici. Pentru că vreau să simt că trăiesc pentru mine, nu pentru visele altora.

Am înțeles atunci că nu era doar despre Vlad. Era despre dorința ei de a evada dintr-o viață care nu-i aparținea. Despre nevoia de a-și găsi propriul drum, chiar dacă era greșit.

Într-o zi, mama a găsit o scrisoare ascunsă sub perna Anei. Era de la Vlad:

„Ana, știu că lumea nu ne vrea împreună. Dar eu vreau să fugim departe de tot ce ne ține pe loc. Să fim liberi.”

Mama a izbucnit în plâns și mi-a dat scrisoarea:

— Tu știai ceva?

Am dat din cap că nu. Dar adevărul era că bănuiam ceva. Ana devenise tot mai retrasă în ultimele luni. Vorbea puțin, visa mult.

În acea noapte, am auzit-o pe Ana ieșind tiptil din casă. Am alergat după ea pe scări:

— Unde te duci?

— La Vlad! Nu mă poți opri!

Am tras-o de mână:

— Ana, te rog! Gândește-te la mama! La tata! La mine!

S-a smucit și m-a privit cu o durere pe care n-o voi uita niciodată:

— Ilinca… tu ai rămas mereu fata bună. Eu nu pot fi ca tine.

A plecat în noapte, iar eu am rămas pe scări, tremurând de frig și de teamă.

Dimineața, mama a găsit patul Anei gol și a început să țipe disperată. Tata s-a prăbușit pe un scaun și a plâns pentru prima dată în fața noastră.

Au trecut trei zile până când Ana ne-a sunat. Era la Brașov cu Vlad. Voia să știm că e bine și că nu se va întoarce prea curând.

Mama s-a închis în camera ei săptămâni întregi. Tata s-a apucat de băut. Eu am rămas singură să țin casa pe linia de plutire.

Într-o zi, după aproape două luni, Ana s-a întors acasă. Era slabă, obosită și avea ochii roșii de plâns.

— Vlad m-a lăsat… Nu eram pregătită pentru viața asta…

Am îmbrățișat-o fără să spun nimic. Mama a venit și ea și am plâns toate trei în holul mic al apartamentului nostru.

Tata nu a mai vorbit cu Ana mult timp. Îl vedeam cum o privește pe furiș, cu regret și furie amestecate.

Viața noastră nu s-a întors niciodată la ce fusese înainte. Dar am învățat să fim mai sinceri unii cu alții. Să nu mai ascundem durerile sub preșul tăcerii.

Uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să suferim ca să învățăm să fim fericiți? Și cât de departe suntem dispuși să mergem pentru propria noastră libertate?