Despărțirea care mi-a rupt familia: lupta pentru nepoții mei

— Nu ai niciun drept să te bagi, Elena! Ține-ți partea băiatului tău, dar să nu te mai apropii de copiii mei!

Cuvintele Irinei mi-au răsunat în urechi zile întregi. Stăteam în pragul ușii apartamentului ei din cartierul Drumul Taberei, cu mâinile tremurânde și ochii înlăcrimați. Încercam să-i explic că nu vreau decât binele copiilor, dar ea mi-a trântit ușa în față. Am rămas acolo, pe palierul rece, cu sufletul sfâșiat.

Totul a început cu câteva luni în urmă, când fiul meu, Radu, a venit acasă cu ochii roșii și obrajii brăzdați de lacrimi. Nu-l mai văzusem niciodată așa. Eu și Paul ne uitam la el neputincioși. „Mama, Irina vrea divorț. Și nu doar atât… vrea casa și mașina. Și amenință că nu mă va lăsa să-i văd pe copii dacă nu accept.”

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Am crescut-o pe Irina ca pe propria fiică. De când s-au căsătorit, am încercat mereu să fim o familie unită. Dar ceva s-a rupt între ei, iar eu nu am știut niciodată exact ce. Radu era mereu la muncă, lucra la o firmă de IT din Pipera și venea târziu acasă. Irina era obosită, mereu cu copiii după ea – Daria și Vlad, lumina ochilor mei.

Într-o seară, după ce Radu a plecat la el acasă, am stat cu Paul la masa din bucătărie. El încerca să mă liniștească: „Elena, nu te băga prea tare. Lasă-i pe ei să-și rezolve problemele.” Dar eu nu puteam sta deoparte. Simțeam că trebuie să-mi apăr copilul.

A doua zi am sunat-o pe Irina. Vocea ei era rece ca gheața:
— Ce vrei?
— Irina, hai să vorbim ca două mame… Nu putem găsi o cale să nu sufere copiii?
— Copiii sunt ai mei! Tu ai ținut mereu cu Radu! Și acum vrei să-mi iei totul?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să-i iau nimic. Voiam doar să nu-i pierd pe Daria și Vlad.

Divorțul a fost urât. Avocați, certuri, acuzații. Irina a cerut tot: apartamentul pe care îl cumpăraseră împreună (dar la care noi contribuiserăm cu avansul), mașina lui Radu și custodia exclusivă a copiilor. Radu era devastat. Eu am depus mărturie că el a fost mereu un tată bun, că nu i-a lipsit nimic copiilor. Irina a spus că sunt părtinitoare și că vreau să o distrug.

După proces, Irina a câștigat casa și mașina. Radu a primit doar dreptul de a-și vedea copiii două weekenduri pe lună. Dar Irina a început să găsească mereu scuze: „Daria e răcită”, „Vlad are teme”, „Nu e momentul potrivit”.

Într-o duminică am mers la ei acasă cu un tort făcut de mine și o jucărie pentru Vlad. Irina mi-a deschis ușa doar cât să mă vadă:
— Ți-am spus să nu mai vii! Ai depus mărturie împotriva mea! Ai vrut să mă lași pe drumuri!
— Irina, te rog… Sunt bunica lor! Nu pot trăi fără ei!
— Să-ți vezi de băiatul tău! Copiii mei nu au nevoie de tine!

Am plecat plângând pe stradă, cu tortul în brațe și jucăria strânsă la piept. Paul m-a găsit seara târziu pe bancă în fața blocului nostru.
— Elena, hai acasă… Nu poți schimba nimic acum.
— Paul, dacă nu lupt pentru ei, cine o va face? Dacă îi pierd pentru totdeauna?

Zilele au trecut greu. Radu era tot mai abătut. Îmi spunea că nici el nu reușește să-i vadă pe copii decât rar și atunci sub supravegherea Irinei sau a mamei ei. Daria îmi trimitea uneori mesaje ascunse pe WhatsApp: „Buni, mi-e dor de tine.” Dar apoi dispărea iar.

Am încercat să vorbesc cu mediatorul familiei, cu avocații, chiar cu preotul de la biserică. Toți îmi spuneau același lucru: „Nu puteți forța o mamă să vă lase să vă vedeți nepoții.”

Într-o zi am primit un plic de la avocatul Irinei: „Doamna Elena Popescu este rugată să nu mai contacteze minorii Daria și Vlad fără acordul mamei.” Am simțit că mă prăbușesc.

Paul încerca să mă țină ocupată: mergeam la piață împreună, făceam plimbări prin parc sau vizitam rude vechi din provincie. Dar nimic nu umplea golul lăsat de absența copiilor.

În Ajunul Crăciunului am pregătit cozonaci și am pus sub brad două pachete pentru Daria și Vlad – o carte de povești și un ursuleț de pluș. Am sperat până în ultima clipă că vor veni măcar pentru câteva minute. Dar telefonul a rămas mut.

Radu a venit singur la masă. S-a uitat la cadouri și a oftat:
— Mamă… Poate la anul va fi altfel.
— Radu, crezi că am greșit? Că dacă nu depuneam mărturie… poate Irina m-ar fi lăsat să-i văd?
— Nu știu… Dar ai făcut ce ai simțit că e corect.

Noaptea aceea am plâns până târziu. M-am întrebat dacă dragostea pentru copilul meu m-a orbit și dacă nu cumva am pierdut tot ce aveam mai drag – legătura cu nepoții mei.

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că poate cineva va înțelege durerea unei bunici care își pierde familia nu din vina ei, ci din cauza unei lupte în care toți au avut de pierdut.

Oare există vreo cale de împăcare? Oare am ales bine când mi-am apărat fiul sau ar fi trebuit să tac? Ce ați fi făcut voi în locul meu?