Decizia bunicii Maria: Lupta pentru familie și speranță

— Mamă, nu mai pot! Nu mai pot, mă auzi? — vocea Irinei răsuna spartă, ca un geam crăpat de grindină. Era trecut de miezul nopții când a bătut la ușa mea, cu Larisa adormită pe umăr, obrajii ei umezi de lacrimi. Am simțit cum mi se strânge inima. De când murise bărbatul meu, nu mai avusesem parte de liniște, dar niciodată nu mă lovise atât de tare disperarea cuiva drag.

Am tras-o înăuntru, fără să întreb nimic. Larisa s-a trezit și m-a privit cu ochii mari, întrebători. — Bunico, unde e tati? — a șoptit ea. Irina a izbucnit din nou în plâns. Am dus-o pe Larisa în camera ei veche, i-am pus păturica preferată și i-am spus că totul va fi bine. Dar știam că nu va fi așa ușor.

Când m-am întors în bucătărie, Irina stătea la masă cu capul în mâini. — S-a terminat, mamă. Nu mai pot să-l suport pe Mihai. M-a făcut praf cu vorbele lui, cu băutura lui… Nu vreau ca Larisa să crească așa. — Am simțit cum mi se ridică sângele la cap. Îl știam pe Mihai de când era copil. Niciodată nu mi-a plăcut felul lui de a ridica vocea, dar am tăcut mereu, ca să nu stric liniștea familiei.

— Irina, ai unde sta aici cât vrei. Dar trebuie să te gândești bine ce faci mai departe. Satul nu iartă ușor o femeie care pleacă de la bărbatul ei… — am spus încet, privind spre fereastra aburită.

A doua zi dimineață, vestea s-a răspândit ca focul prin paie uscate. Vecina noastră, tanti Viorica, a venit la poartă sub pretextul că vrea să împrumute zahăr. — Vai, Maria, ce s-a întâmplat? Am văzut-o pe Irina cu fetița… Să nu-mi spui că s-au certat iar! — Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am uitat drept în ochii ei și am zis: — Nu e treaba nimănui ce se întâmplă în casa noastră.

Dar știam că satul va vorbi. La magazinul din colț am simțit privirile tuturor pe spatele meu. — Uite-o pe Maria, mama Irinei… Săraca fată, ce-o fi pățit? — șușoteau femeile între ele.

Irina stătea toată ziua închisă în cameră, iar Larisa mă întreba mereu de tatăl ei. Într-o seară, am găsit-o pe Irina uitându-se la o fotografie veche cu Mihai și Larisa la mare. — Poate am greșit… Poate trebuia să mai încerc… — a murmurat ea.

— Nu te învinovăți, fată dragă. Nimeni nu are dreptul să te facă să suferi așa. Dar trebuie să fii tare pentru Larisa. — I-am luat mâna în a mea și am simțit cât de rece era.

Au trecut zilele greu, ca noroiul primăvara. Mihai a venit într-o seară beat criță la poartă și a început să strige: — Irina! Ieși afară! Vreau să-mi văd fata! — Am ieșit eu prima și i-am spus: — Pleacă acasă, Mihai! Nu ești bine! — El m-a privit cu ură și a scuipat pe jos: — Tu ai stricat tot! Tu ai băgat-o-n cap să plece!

Irina tremura în spatele meu. Larisa plângea în camera ei. În clipa aceea am simțit că trebuie să aleg: să-mi apăr fata sau să păstrez pacea cu orice preț? Am ales-o pe Irina.

A doua zi am mers la preotul satului, părintele Ilie. — Părinte, ce să fac? Satul mă judecă, Mihai mă amenință… Dar nu pot s-o las pe Irina singură. — El m-a privit blând: — Maria, Dumnezeu vede tot. Fii alături de fata ta. O mamă bună nu-și lasă copilul la greu.

Am început să caut soluții. Am vorbit cu directoarea școlii din sat să-i găsească Irinei un post de suplinitor la grădiniță. Am mers la primărie pentru ajutor social. Oamenii au început să vadă că nu suntem niște rușini ale satului, ci două femei care luptă pentru copilul lor.

Într-o zi, Larisa a venit acasă cu o scrisoare de la școală: „Mama Larisei este o femeie puternică și un exemplu pentru noi toți.” Am plâns împreună cu Irina când am citit rândurile acelea.

Dar Mihai nu s-a lăsat. A venit din nou într-o seară și a încercat să o ia pe Larisa cu forța. Am sunat la poliție pentru prima dată în viața mea. Vecinii au ieșit la poartă și au văzut totul. Din ziua aceea, nimeni nu ne-a mai judecat atât de aspru.

Au trecut luni de zile până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Irina a început să zâmbească din nou. Larisa a crescut și mi-a spus într-o zi: — Bunico, tu ești eroul meu! — Atunci am știut că am făcut ce trebuia.

Dar uneori mă întreb: oare câte femei din satele noastre trăiesc aceeași poveste și nu au curajul să spună „ajunge”? Oare câte mame își sacrifică liniștea pentru copiii lor? Voi ce ați fi făcut în locul meu?