„De la 18 ani am plătit chirie tatălui meu pentru propria cameră. Acum vrea să-l întrețin” – Povestea mea despre datorii, resentimente și răni care nu se vindecă

— Nu te mai preface că nu mă auzi, Irina! Ai întârziat cu chiria luna asta! vocea tatălui meu răsuna din hol, tăioasă, ca un cuțit care zgârie o rană veche. Aveam 18 ani și tocmai mă întorsesem de la liceu, cu ghiozdanul greu și sufletul și mai greu. Am închis ochii o secundă, încercând să-mi adun curajul.

— Tată, am avut nevoie de bani pentru manuale… Pot să-ți dau restul săptămâna viitoare, am spus încet, aproape șoptit.

El a oftat teatral, apoi a trântit ușa bucătăriei. — Nu mă interesează! Dacă vrei să stai aici, plătești! Nu suntem la hotel de caritate!

Așa a început totul. De la 18 ani, am plătit chirie pentru camera mea din apartamentul nostru cu două camere din cartierul Titan. Mama murise când aveam 10 ani, iar tata, Dorel, nu știa cum să fie părinte. Sau poate nu voia. Pentru el, totul era o afacere: fiecare masă, fiecare noapte dormită sub acoperișul lui avea un preț. Îmi cumpăram singură mâncarea, detergentul, chiar și hârtia igienică. Prietenele mele râdeau când le povesteam, dar râsul lor era amar, ca și viața mea.

Anii au trecut. Am făcut facultatea muncind la un supermarket, schimburi de noapte și dimineți cu ochii umflați de oboseală. Tata nu m-a întrebat niciodată dacă mi-e greu. Doar să nu uit să-i las banii pe masă, sub scrumiera lui plină de chiștoace.

Într-o seară, când aveam 22 de ani, am venit acasă mai devreme. L-am găsit pe tata pe canapea, cu televizorul dat la maxim și o sticlă de bere în mână.

— Irina, vezi că iar ai uitat să plătești întreținerea! a strigat el, fără să-și ia ochii de la ecran.

— Tată, nu e corect! Sunt fiica ta, nu chiriașul tău! am izbucnit, simțind cum mi se strânge gâtul de furie și neputință.

— Dacă nu-ți convine, ușa e acolo! a răspuns el rece.

Am plecat în noaptea aceea. Am dormit la prietena mea, Mihaela, pe o saltea veche, dar pentru prima dată în viață am simțit că respir. Am găsit o garsonieră mică, cu pereți subțiri și vecini gălăgioși, dar era a mea. Nu mai trebuia să plătesc pentru dragostea nimănui.

Anii au trecut. Am avut relații, unele mai bune, altele mai proaste. Am lucrat mult, am strâns bani, am călătorit puțin. Tata nu m-a sunat niciodată să mă întrebe dacă sunt bine. Doar de două ori pe an, de Crăciun și de Paște, îmi trimitea un mesaj sec: „Să fii sănătoasă.”

Acum am 30 de ani. Lucrez la o firmă de contabilitate, am un apartament mic, dar luminos, și un motan pe nume Felix. Viața mea e liniștită, până într-o zi când primesc un telefon de la vecina tatălui meu, tanti Lenuța.

— Irina, tatăl tău nu se simte bine. Nu l-am mai văzut de două zile. Poate vii să vezi ce face…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am ezitat, dar am mers. L-am găsit pe tata slăbit, cu fața galbenă și ochii stinși. Apartamentul mirosea a mucegai și a singurătate.

— Ce vrei? a întrebat el, cu vocea răgușită.

— Am venit să văd dacă ești bine, am spus, încercând să-mi ascund emoțiile.

— Nu-mi trebuie mila ta! Dar dacă tot ai venit… poate mă ajuți cu niște bani. Nu mai pot lucra, pensia e mică, întreținerea s-a scumpit…

M-am uitat la el și am simțit cum se rupe ceva în mine. Toți anii în care am plătit chirie pentru dragostea lui, toate serile în care am plâns singură, toate zilele în care m-am simțit străină în propria casă… Acum voia ajutorul meu, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Tată, ți-ai amintit că ai o fiică doar când ai nevoie de bani? am întrebat, cu voce tremurată.

El a tăcut. Pentru prima dată, am văzut în ochii lui o umbră de regret. Sau poate doar oboseală.

— N-am știut să fiu tată… a spus încet. Dar acum nu mai am pe nimeni.

Am plecat fără să-i promit nimic. În drum spre casă, m-am gândit la toate familiile pe care le vedeam la televizor, la mesele de duminică, la râsetele din bucătării calde. Pentru mine, familia fusese mereu o factură de plătit, niciodată un adăpost.

Seara, Mihaela m-a sunat.

— Ce-ai să faci? m-a întrebat ea.

— Nu știu… Poate că ar trebui să-l ajut. Dar cum să vindeci o rană care nu s-a închis niciodată?

Mă uit la Felix cum toarce liniștit pe canapea și mă întreb: Oare familia e doar un cont de plătit? Sau e ceva ce ar trebui să simți, nu să calculezi? Voi ce ați face în locul meu?