De două ori pe an îi trimit nepotului meu bani: Dar de la el, niciun semn, niciun cuvânt

— Iar nu a sunat, șoptesc în timp ce închid telefonul și privesc plicul gol pe care l-am ținut în poală toată dimineața. E a doua oară anul acesta când îi trimit lui Vlad bani pentru facultate. Știu că nu-i ușor la București, că totul costă, că părinții lui abia se descurcă. Dar de fiecare dată când îi trimit ceva, rămân cu același nod în gât: de la el nu primesc niciun semn.

În schimb, Ilinca și Daria, surorile lui mai mici, mă sună imediat. „Buni, mulțumesc! Mi-am luat o rochie nouă!” sau „Buni, am ieșit cu fetele la film, datorită ție!” Le aud râzând, simt bucuria lor și parcă mi se încălzește inima. Dar cu Vlad… e ca și cum aș trimite banii într-o fântână fără fund.

Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele, m-am așezat pe canapea și am început să răsfoiesc albumul cu poze vechi. Vlad era mereu lângă mine când era mic. Îl țineam în brațe la colindat, îi citeam povești înainte de culcare. Îmi amintesc cum îmi spunea: „Buni, tu ești cea mai bună prietenă a mea!” Unde s-a dus băiatul acela blând?

Am încercat să vorbesc cu fiica mea, Anca, mama lui Vlad. „Mamă, nu-l lua în seamă. E ocupat cu facultatea, are examene, poate îi e jenă să te sune doar pentru bani.” Dar eu nu vreau să mă sune doar pentru bani! Vreau să știu că-i pasă. Să aud un „mulțumesc”, să simt că nu sunt doar un portofel uitat într-un sertar.

Într-o duminică, la masă, am adus vorba despre Vlad. Ilinca și Daria au tăcut brusc. Anca a oftat. „Mamă, Vlad e altfel. Nu-i ca fetele. Nu știe să-și arate sentimentele.”

— Dar eu l-am crescut cu dragoste! De ce nu poate să spună un simplu „mulțumesc”? Ce l-a schimbat așa?

— Poate orașul mare… Poate anturajul… Poate internetul… Nu știu.

Am rămas cu întrebarea asta zile întregi. Într-o noapte n-am putut dormi. M-am ridicat din pat și am scris o scrisoare lungă lui Vlad. I-am povestit cum mă simt, i-am spus cât de mult îl iubesc și cât de dor îmi e de el. Am pus scrisoarea în plic și am trimis-o la căminul unde stă.

Au trecut două săptămâni fără răspuns. Într-o zi, primesc un mesaj scurt pe telefon: „Mulțumesc pentru bani și pentru scrisoare. Sunt bine.” Atât. Fără „buni”, fără vreo întrebare despre mine. Am plâns atunci ca un copil.

În sat toată lumea mă întreabă de Vlad: „Ce face băiatul la București? O să vină acasă de Paște?” Nu știu ce să răspund. Mi-e rușine să spun că nu știu nimic despre el.

Într-o zi, la piață, m-am întâlnit cu doamna Stanciu, vecina mea. Și ea are nepoți plecați la oraș. „Știi ce fac eu?” mi-a spus ea. „Nu le mai trimit nimic până nu mă sună! Să vadă că nu-i totul de-a gata!”

M-am gândit mult la vorbele ei. Să fie asta soluția? Să-l las pe Vlad fără sprijin? Dar dacă are nevoie? Dacă se supără?

În Ajunul Crăciunului am făcut cozonaci și i-am trimis un pachet mare la București. Am pus și o scrisoare scurtă: „Te aștept acasă, Vlad.”

A trecut Crăciunul fără ca el să vină sau să sune. Fetele au venit amândouă și mi-au adus flori. Am stat la masă și am râs împreună, dar mereu ochii mi se duceau spre ușa care rămânea închisă.

Într-o zi geroasă de ianuarie am primit un telefon neașteptat. Era Vlad.

— Bunico… scuză-mă că n-am sunat până acum…

Vocea lui era stinsă, parcă rușinată.

— Mi-a fost greu… Nu știu cum să-ți spun… M-am simțit prost că tot primesc bani și nu pot să-ți dau nimic înapoi… Parcă nu merit…

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Vlad, eu nu vreau nimic de la tine! Vreau doar să știu că ești bine! Să te aud din când în când!

A tăcut o vreme.

— O să încerc să fiu mai prezent… Promit.

De atunci mă sună din când în când. Nu des, dar măcar știu că e acolo.

Totuși, rana a rămas. Mă întreb mereu: oare generația asta nouă chiar nu mai știe să-și arate recunoștința? Sau poate noi, cei bătrâni, cerem prea mult? Unde se rupe firul dintre bunici și nepoți? Ce credeți voi?