De două ori mi s-a frânt inima: Cum am putut să-mi cred mama?

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! am urlat, cu vocea spartă de lacrimi, în sala aceea rece de judecată. Mirosea a praf și a vechi, iar fiecare cuvânt rostit părea să răsune în golul din sufletul meu. Mama stătea pe banca acuzaților, cu ochii în pământ, mâinile tremurânde strânse la piept. Nu-mi răspundea. Nu-mi răspundea niciodată când aveam cea mai mare nevoie.

Mă numesc Irina. Sunt o mamă care nu mai are copii. Povestea mea nu e una pe care să vrei să o asculți la cafea, dar poate că tocmai de aceea trebuie spusă. Poate că cineva, undeva, va înțelege ce înseamnă să-ți pierzi nu doar copiii, ci și încrederea în cea care ți-a dat viață.

Totul a început într-o dimineață obișnuită de aprilie. Soțul meu, Radu, plecase deja la serviciu, iar eu mă pregăteam să merg la spital pentru tura de 24 de ore. Băieții mei, Vlad și Darius, aveau 5 și 3 ani. Erau sufletul meu. Mama venise să stea cu ei, ca de obicei. „Nu-ți fă griji, Irina”, mi-a spus ea, zâmbind forțat. „Mă descurc eu cu năzdrăvanii tăi.”

Nu era prima dată când îi lăsam cu ea. Crescuse trei copii singură după ce tata a murit într-un accident stupid la combinat. Mereu am crezut că e puternică, că știe ce face. Dar în ziua aceea… ceva era diferit la ea. Poate oboseala, poate tristețea din ochi pe care nu am vrut să o văd.

La prânz am primit primul telefon. Vlad făcuse febră mare și mama nu reușea să-l liniștească. Am încercat să-i explic ce să facă, dar vocea ei era pierdută, panicată. „Irina, nu știu ce are! Nu vrea să mănânce, nu mă ascultă!”

Am fugit acasă cât am putut de repede. Vlad era deja inconștient. L-am dus la spital, dar era prea târziu. Diagnosticul: intoxicație acută cu medicamente. Mama îi dăduse pastilele ei pentru tensiune, crezând că îl va ajuta cu febra.

Am plâns zile întregi. Am urlat la mama, am încercat să o iert, apoi am urât-o din nou. „Nu am vrut… nu am vrut!” repeta ea printre suspine. Dar nimic nu-mi putea aduce băiatul înapoi.

Viața noastră s-a destrămat atunci. Radu s-a închis în el, eu m-am agățat de Darius ca de un colac de salvare. Mama a rămas cu noi, insistând că vrea să ne ajute să trecem peste.

Un an mai târziu, aproape zi la zi, istoria s-a repetat. Eram la serviciu, Darius acasă cu mama. Când am ajuns acasă, l-am găsit inert pe canapea. De data asta fusese sufocat cu o pernă — accidental, a spus mama, încercând să-l adoarmă pentru că plângea neîncetat.

Nu am mai putut țipa. Nu am mai putut nici măcar plânge. Am sunat la poliție cu mâinile reci ca gheața și am privit cum o ridică din casă pe mama mea — femeia care m-a crescut și care mi-a luat totul.

La proces au ieșit la iveală lucruri pe care nu le-am știut niciodată despre ea: episoade vechi de depresie severă, tentative de suicid ascunse sub covorul rușinii familiale, tratamente întrerupte pe ascuns ca să nu afle „lumea”. Tata murise când eram mică și mama nu s-a vindecat niciodată cu adevărat.

M-am simțit vinovată pentru că nu am văzut semnele. Pentru că am crezut că dacă e mama mea, e invincibilă. Pentru că am pus cariera înaintea familiei uneori și am lăsat copiii cu ea fără să mă întreb dacă poate duce povara.

Radu m-a părăsit după al doilea accident. „Nu pot trăi cu tine și cu fantomele tale”, mi-a spus înainte să plece. Casa a rămas goală și rece ca o morgă.

Sora mea mai mică, Alina, a venit la proces și a țipat la mine pe hol: „Tu ai omorât copiii! Tu ai lăsat-o pe mama cu ei!” Am vrut să-i răspund că nu e adevărat, dar poate avea dreptate.

În fiecare noapte visez aceleași scene: Vlad care mă strigă din camera lui; Darius care râde și se ascunde sub masă; mama care plânge în bucătărie și mă roagă să o iert.

Oamenii din sat ne-au întors spatele. „Așa ceva nu se face”, șoptesc femeile când trec pe lângă poarta noastră. Preotul a venit o singură dată și mi-a spus: „Dumnezeu știe adevărul.” Dar eu nu-l mai găsesc pe Dumnezeu nicăieri.

Acum stau în sala de judecată și mă uit la femeia care mi-a dat viață și mi-a luat tot ce aveam mai scump. Nu știu dacă vreau să fie condamnată sau iertată. Nu știu dacă vreau să o îmbrățișez sau să fug de ea pentru totdeauna.

Poate că adevărata întrebare nu e cine e vinovatul, ci cum putem trăi mai departe când tot ce era sigur s-a prăbușit? Cum poți ierta când inima ta e făcută bucăți?

Spuneți-mi voi: ați putea ierta? Sau ați fugi pentru totdeauna de trecut?