De ce sunt mereu eu țapul ispășitor în familia soțului meu? Povestea unei seri care mi-a schimbat viața

— Nu pot, Ramona, chiar nu pot acum, am venit să mă relaxez și eu puțin, am spus, încercând să-mi păstrez calmul, deși simțeam cum obrajii mi se înroșesc de nervi și rușine. Era deja a treia oară când cumnata mea, Ramona, îmi punea copilul ei, pe Vlad, în brațe, ca și cum ar fi fost o păpușă de care să mă ocup fără să crâcnesc. Eram la aniversarea soacrei mele, într-un apartament mic din cartierul Militari, cu toată familia adunată, râsete, miros de sarmale și vin ieftin, iar eu mă simțeam ca o intrusă la propria masă.

— Hai, măi, Irina, doar 10 minute, să pot și eu să mănânc liniștită! Ce mare lucru? Mereu faci pe interesanta, a zis Ramona, ridicând vocea, astfel încât toți să audă. M-am uitat la soțul meu, Radu, care s-a făcut că nu aude, ocupat să desfacă o sticlă de bere cu un briceag vechi. Mama lui, soacra mea, a oftat teatral și a dat ochii peste cap, iar tata-socru a murmurat ceva despre „tinerele din ziua de azi”.

Am simțit cum toți ochii sunt pe mine. Mă simțeam prinsă ca într-o capcană, ca și cum orice aș fi făcut ar fi fost greșit. Dacă acceptam, eram iarăși „fraiera” care face totul pentru toți, dacă refuzam, eram egoista, cea care nu se implică în familie. Am ales să mă țin pe poziții, deși inima îmi bătea nebunește.

— Ramona, nu e treaba mea să am grijă de Vlad. Ai venit cu soțul tău, poate vă organizați între voi, am spus, încercând să nu tremur. Dar Ramona a izbucnit:

— Vai, ce noroc pe Radu cu tine! Nici măcar de un copil nu ești în stare să ai grijă! Nu mă mir că nu aveți copii, probabil nici nu vrei! Să știi că toată lumea vede cât de rece și de egoistă ești!

Cuvintele ei au căzut ca un ciocan peste mine. Am simțit cum mi se taie respirația, cum obrajii mi se înroșesc și mai tare. Am văzut privirile celor din jur: unchiul Doru a zâmbit ironic, mătușa Lenuța a dat din cap dezaprobator, iar soacra mea a început să-și șoptească ceva cu vecina de la etajul 2, care venise și ea la masă. Am vrut să spun ceva, să mă apăr, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

Am ieșit pe balcon, cu ochii în lacrimi, încercând să-mi trag sufletul. De ce trebuie să fiu mereu eu țapul ispășitor? De ce, orice aș face, tot eu sunt cea care greșește? Am stat acolo, privind luminile blocurilor din jur, încercând să-mi adun gândurile. Radu a venit după câteva minute, dar nu ca să mă consoleze, ci să-mi spună să nu fac „scandal”, că „așa e Ramona, mai impulsivă”.

— Irina, hai, nu mai face pe victima, că nu e cazul. Ești prea sensibilă, a zis el, fără să mă privească în ochi. M-am simțit și mai singură. Am intrat înapoi în sufragerie, cu capul plecat, și am încercat să mă fac mică, să nu deranjez pe nimeni. Restul serii am stat pe margine, ascultând discuțiile despre politică, despre cât de scumpă e viața și despre cât de greu e să crești copii în ziua de azi. Nimeni nu m-a întrebat dacă sunt bine, nimeni nu mi-a luat apărarea.

Când am ajuns acasă, am izbucnit în plâns. Radu s-a trântit pe canapea, a deschis televizorul și a început să butoneze telefonul. Am simțit că nu mai pot. Am început să-i spun tot ce mă apăsa:

— Ți se pare normal să mă umilească așa, în fața tuturor? Să spună că nu sunt în stare să am grijă de un copil, că nu vreau copii? Tu chiar nu vezi cât de mult mă doare?

Radu a ridicat din umeri:

— Lasă, Irina, nu mai pune la suflet. Așa e familia mea, mai directă. Dacă nu-ți convine, nu mai veni la ei.

Am simțit că mă sufoc. Nu era prima dată când Ramona mă făcea de râs, nu era prima dată când soacra mea mă privea ca pe o străină, nu era prima dată când Radu mă lăsa singură în fața lor. Dar de data asta, ceva s-a rupt în mine. Am stat toată noaptea cu ochii în tavan, rememorând fiecare privire, fiecare cuvânt, fiecare gest. M-am întrebat de zeci de ori: ce am făcut greșit? De ce trebuie să fiu mereu eu cea care cedează, cea care tace, cea care acceptă să fie călcată în picioare?

A doua zi, la serviciu, colega mea, Alina, a observat că sunt abătută. Am încercat să-i povestesc, dar mi-au dat lacrimile. Ea m-a privit cu blândețe și mi-a spus:

— Irina, nu ești obligată să le faci pe plac tuturor. Poate ar trebui să le spui clar ce simți, să nu mai lași pe nimeni să te calce în picioare. Familia nu înseamnă să te sacrifici mereu pentru alții.

Cuvintele ei m-au pus pe gânduri. Poate că am greșit mereu încercând să fiu pe placul tuturor, poate că a venit timpul să mă pun pe mine pe primul loc. Dar cum să fac asta când toți mă văd ca pe o egoistă, când soțul meu nu mă susține, când familia lui mă privește ca pe o intrusă?

Seara, când Radu a venit acasă, am încercat să deschid din nou subiectul. I-am spus că nu mai pot merge la întâlnirile de familie dacă lucrurile nu se schimbă, că nu mai vreau să fiu ținta ironiilor și a răutăților. El a oftat, a dat din cap și a spus:

— Fă cum vrei, dar să nu spui că nu ți-am zis că exagerezi.

M-am simțit din nou singură, dar de data asta nu am mai plâns. Am simțit o liniște ciudată, ca și cum aș fi acceptat că nu pot schimba oamenii, dar pot schimba modul în care reacționez la ei. Poate că nu voi mai merge la mesele de familie, poate că voi începe să spun „nu” mai des, poate că voi învăța să mă apăr.

Dar nu pot să nu mă întreb: de ce, în familiile din România, femeile trebuie mereu să accepte, să tacă, să se sacrifice? De ce, dacă spui „nu”, ești imediat etichetată drept egoistă sau rea? Oare câte dintre voi v-ați simțit la fel ca mine? Cum ați reușit să vă găsiți vocea? Aștept să-mi spuneți, poate nu sunt chiar atât de singură pe cât mă simt acum.