„De ce să facem un credit când oricum moștenim casa ta?” – Povestea unei mame care a crescut singură un fiu și a ajuns să fie străină în propria casă

— Nu mai pot, dragă, nu mai pot… Dacă aș avea curaj, aș pleca mâine la azil, să nu-i mai fiu povară, mi-a spus doamna Maria, cu ochii roșii de plâns, în timp ce-și frământa batista în mâini. Era o după-amiază de vară, iar soarele apunea peste acoperișurile vechi ale satului. Stăteam amândouă pe prispa casei ei, iar liniștea era spartă doar de suspinele ei și de ciripitul păsărilor.

Am cunoscut-o pe doamna Maria de când m-am mutat în sat, acum zece ani. O femeie blândă, cu ochii albaștri și părul cărunt, mereu cu zâmbetul pe buze, chiar dacă viața nu a fost deloc blândă cu ea. Soțul i-a murit tânăr, într-un accident la combinat, iar ea a rămas singură cu băiatul, Rareș, pe atunci doar un copil de șapte ani. L-a crescut cu greu, muncind pe unde a apucat: la CAP, la curățenie la școală, la bucătărie la cantina socială. Niciodată nu s-a plâns, niciodată nu a cerut nimic de la nimeni. Tot ce a avut, a pus deoparte pentru Rareș, să-i fie lui mai bine.

— Ce s-a întâmplat, doamnă Maria? am întrebat-o, încercând să-i alin durerea.

— Azi a venit Rareș cu nevasta și cu fata lor. Au stat la masă, au mâncat, au râs, iar la final, când am întrebat dacă nu vor să-și ia și ei o casă, să nu mai stea cu chirie la oraș, mi-a zis… mi-a zis așa, fără să clipească: „De ce să facem un credit, mamă, când oricum moștenim casa ta? Nu are rost să ne complicăm.”

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi venea să-l iau la rost pe Rareș, să-i spun că nu așa se vorbește cu o mamă care a dat totul pentru tine. Dar am tăcut, pentru că știam că nu e locul meu.

— Și ce i-ați răspuns? am întrebat-o, cu glasul stins.

— N-am mai zis nimic. M-am ridicat de la masă și m-am dus în grădină. Am plâns acolo, printre roșii și ceapă, să nu mă vadă. Mă simt ca o povară, ca o mobilă veche pe care o lași într-o cameră până când nu mai ai nevoie de ea. Nu mai sunt mama care l-a ținut de mână la doctor, care a stat nopți întregi lângă el când avea febră, care a muncit să-i cumpere ghete noi de iarnă. Sunt doar bătrâna care are o casă pe care o va lăsa moștenire.

Mi-am amintit de Rareș, băiatul cu ochii mari și părul blond, care venea la mine cu colindul de Crăciun, care se juca cu ceilalți copii pe uliță. Îl vedeam adesea pe drum, cu ghiozdanul în spate, alergând spre casă, unde știa că-l așteaptă mama cu o farfurie de ciorbă caldă. Ce s-a întâmplat cu copilul acela? Cum a ajuns să-și privească mama doar ca pe o garanție pentru viitor?

— Poate nu a vrut să vă rănească, am încercat să o consolez, dar știam că nu e adevărat. Rareș mereu a fost răsfățat, mereu a primit tot ce a vrut, iar Maria nu a știut să-i spună „nu”. Poate din vinovăție, poate din dorința de a-i oferi tot ce nu a avut ea. Dar acum, la bătrânețe, plătește prețul acestor alegeri.

— Nu știu ce să fac. Mă gândesc să vând casa și să mă duc la un azil. Să nu mai aibă nimeni nimic de moștenit. Să nu mai fiu o povară pentru nimeni. Dar apoi mă gândesc la nepoata mea, Ilinca. Ea mă iubește, vine la mine, mă îmbrățișează, îmi aduce flori de pe câmp. Pentru ea aș mai rămâne, dar nu știu cât voi mai putea.

Am simțit o furie mocnită față de Rareș. Cum poți să-ți tratezi mama așa? Să nu vezi cât a suferit, cât a muncit, cât s-a sacrificat pentru tine? Să o reduci la o simplă proprietate, la o casă pe care o vei moșteni? Mi-am amintit de propria mea mamă, de certurile noastre, de momentele când am uitat să-i spun „mulțumesc”. Oare toți ajungem, la un moment dat, să ne uităm părinții, să-i considerăm de la sine înțeles?

— Doamnă Maria, nu sunteți singură. Eu sunt aici, vecinii sunt aici. Nu lăsați vorbele lui Rareș să vă rănească. Poate, într-o zi, va înțelege ce a pierdut.

Ea a dat din cap, dar ochii îi erau goi. Am stat lângă ea până s-a lăsat seara, iar apoi am plecat acasă, cu sufletul greu. Toată noaptea m-am gândit la ea, la bătrânețea care vine ca o pedeapsă pentru cei care au dat totul și nu mai au nimic de primit.

A doua zi, am trecut iar pe la ea. O găsisem pe bancă, cu Ilinca în brațe. Fata îi ștergea lacrimile și îi spunea: „Buni, eu te iubesc. Nu pleca nicăieri. Casa asta e a ta, nu a lui tata.”

Maria a zâmbit, pentru prima dată după mult timp. Poate că dragostea unui copil poate vindeca rănile lăsate de nepăsarea altuia. Dar rana rămâne, undeva adânc, ca o cicatrice pe suflet.

Mă întreb: oare cât valorează, în ochii copiilor noștri, anii de sacrificiu, nopțile nedormite, lacrimile ascunse? Oare ne vor vedea vreodată ca pe oameni, nu doar ca pe niște moșteniri? Voi ce credeți? Ați trecut prin așa ceva sau ați văzut în jurul vostru astfel de povești?