De ce părinții soțului meu au refuzat să ne ajute: Poveste despre casă, familie și dezamăgire

— Nu, Irina, nu putem să vă ajutăm. Nici nu ar trebui să vă gândiți la asta, a spus doamna Popescu, cu vocea ei rece, în timp ce își aranja inelul masiv pe deget. Stăteam la masa lor din sufrageria cu mobilă scumpă, iar Vlad, soțul meu, își frământa mâinile sub masă. Mă uitam la el, căutând un semn de sprijin, dar privirea lui era pierdută undeva pe peretele cu tablouri vechi.

Nu era prima dată când încercam să discutăm despre ajutorul pentru avansul la apartament. De luni bune, făceam calcule, strângeam fiecare leu, renunțam la vacanțe, la ieșiri, la orice mică bucurie. Salariile noastre de profesori nu ne permiteau să visăm prea departe, dar măcar visam împreună. Și totuși, când am adus vorba despre un mic împrumut sau chiar un ajutor, răspunsul a fost mereu același: „Trebuie să vă descurcați singuri.”

— Dar, mamă, pentru voi nu ar fi o problemă… a încercat Vlad, cu voce stinsă.

Domnul Popescu a ridicat din sprâncene, fără să-și ridice privirea din ziar:

— Vlad, când am fost de vârsta voastră, am muncit pe șantier și am dormit cu mama ta într-o garsonieră de 18 metri pătrați. Nu ne-a ajutat nimeni. Așa se formează caracterul.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era vorba doar despre bani. Era despre sentimentul că nu suntem parte din familie, că nu merităm încrederea sau sprijinul lor. M-am ridicat de la masă, cu scuza că trebuie să merg la baie, dar de fapt voiam doar să respir. În oglindă, ochii mei erau roșii de furie și neputință.

În drum spre casă, Vlad mergea tăcut. Pe Calea Victoriei, luminile orașului păreau mai reci ca niciodată. Am încercat să sparg tăcerea:

— Crezi că am greșit cu ceva? Poate am cerut prea mult…

— Nu, Irina. Dar știi cum sunt ai mei. Ei cred că dacă ne dau ceva, ne fac slabi. Că trebuie să ne câștigăm totul singuri.

— Dar nu e vorba doar de bani, Vlad. E vorba de familie. De faptul că nu simt că fac parte din ea. Că nu suntem văzuți ca o echipă.

A tăcut din nou. Știam că îl doare, dar nu știa cum să mă ajute. În seara aceea, am adormit cu spatele unul la altul, fiecare cu gândurile lui. Eu mă întrebam dacă vreodată voi simți că aparțin cu adevărat acestei familii.

Zilele au trecut greu. La școală, copiii mă întrebau de ce sunt tristă. Colega mea, Mariana, a observat că nu mai râd la glumele ei. I-am povestit într-o pauză, printre foi de catalog și miros de cafea ieftină.

— Irina, să știi că nu ești singura. Și eu am trecut prin asta cu socrii mei. Unii oameni cred că dacă nu te-au crescut ei, nu meriți nimic. Dar tu și Vlad sunteți o familie acum. Poate trebuie să vă bazați mai mult unul pe altul.

Vorbele ei m-au pus pe gânduri. Seara, am încercat să vorbesc cu Vlad mai deschis:

— Vlad, eu nu vreau să ne certăm cu ai tăi. Dar simt că nu pot merge mai departe dacă nu știu că suntem împreună în asta. Că nu sunt doar eu cea care suferă.

— Știu, Irina. Și mie mi-e greu. Dar nu vreau să-i forțez. Poate că au dreptate… Poate chiar trebuie să ne descurcăm singuri.

— Dar Vlad, nu e vorba doar de bani! E despre faptul că nu simt că mă acceptă. Că nu mă văd ca parte din familie. Și asta doare mai tare decât orice rată la bancă.

Am plâns în brațele lui. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou o echipă. Am decis că nu vom mai cere ajutorul nimănui. Am început să căutăm apartamente mai mici, în zone mai îndepărtate. Am renunțat la ideea de a avea totul perfect de la început.

Câteva luni mai târziu, am găsit o garsonieră mică, dar luminoasă, într-un bloc vechi din Drumul Taberei. Nu era ceea ce visam, dar era a noastră. Am zugrăvit pereții împreună, am râs când am vărsat vopsea pe parchetul deja zgâriat. Am cumpărat mobilă second-hand și am făcut din fiecare colț un loc al nostru.

Părinții lui Vlad au venit o singură dată în vizită. Doamna Popescu s-a uitat critic la bucătăria minusculă și la mobila veche.

— Măcar aveți lumină naturală… a spus sec.

Am zâmbit politicos, dar în sufletul meu simțeam că nu voi fi niciodată suficientă pentru ei. Vlad mi-a strâns mâna sub masă și mi-a șoptit:

— E casa noastră. Nu contează ce cred ei.

Anii au trecut. Am reușit să strângem bani pentru un apartament mai mare. Nu am uitat niciodată sentimentul de respingere, dar am învățat să mă bazez pe noi doi. Familia nu înseamnă doar sânge sau tradiții. Înseamnă sprijin, acceptare și iubire necondiționată.

Uneori mă întreb: oare câți tineri ca noi se simt singuri în fața greutăților? Oare cât valorează cu adevărat sprijinul unei familii? Voi ce ați fi făcut în locul nostru?