De ce nu-mi pot ține nepotul în brațe?

— Nu, mamă, Irina nu vrea să te vadă. Poate… poate mai târziu, când se liniștesc lucrurile.

Vocea lui Vlad răsuna stins la telefon, iar eu simțeam cum îmi tremură mâinile pe cana de ceai. Era a treia oară săptămâna asta când încercam să-i conving să mă lase să-l văd pe micuțul Radu, nepotul meu abia născut. Îl văzusem doar în poze, cu ochii lui mari și obrajii rotunzi, dar nu-i simțisem niciodată mirosul de bebeluș, nu-i atinsesem pielea catifelată. Mă uitam la fotografii până mi se încețoșau ochii de lacrimi.

— Vlad, te rog… Sunt bunica lui. Nu vreau decât să-l țin o dată în brațe. Promit că nu stau mult, nici nu deranjez.

— Mamă, nu pot. Irina… încă e supărată. Știi bine de ce.

Știam? Poate că da, poate că nu. Îmi aminteam perfect ziua aceea de Paște, când am făcut o remarcă despre cât de dezordonată era bucătăria lor. Irina a tăcut atunci, dar privirea ei m-a ars. Apoi, după ce s-a născut Radu, totul s-a schimbat. Nu m-au chemat la maternitate, nu m-au invitat la botez. Doar poze pe WhatsApp și mesaje scurte, reci.

În fiecare seară, mă plimbam prin apartamentul meu mic din Drumul Taberei și mă uitam la jucăriile pe care le cumpărasem pentru nepotul meu: un ursuleț de pluș, o păturică albastră, o pereche de botoșei croșetați de mine. Toate stăteau neatinse pe canapea. Mă simțeam ca un intrus în propria viață.

La piață, vecinele mă întrebau:

— Maria, ce mai face nepotul? L-ai văzut?

Zâmbeam fals și dădeam din cap:

— Da, e bine… Crește mare.

Dar adevărul era că nu-l văzusem niciodată în realitate. Mă durea fiecare întrebare ca o rană nouă.

Într-o zi, am prins curaj și am mers la ei acasă. Am urcat scările cu inima cât un purice și am sunat la ușă. Am auzit pași dincolo de ușă și apoi vocea Irinei:

— Cine e?

— Eu sunt… Maria.

S-a lăsat o tăcere grea. Apoi ușa s-a deschis doar cât să-i văd chipul obosit.

— Ce vrei?

— Vreau doar să-l văd pe Radu. Te rog, Irina…

— Nu e momentul. Vlad nu ți-a spus?

— Ba da, dar… sunt bunica lui. Nu vreau să vă deranjez.

Irina a oftat adânc.

— Maria, nu pot să uit cum m-ai făcut să mă simt atunci. Mereu ai ceva de comentat, mereu trebuie să fie ca tine. Acum avem nevoie de liniște.

Am simțit cum mi se strânge inima.

— Îmi pare rău… Chiar îmi pare rău dacă te-am rănit vreodată. Nu a fost intenția mea.

— Poate că nu a fost intenția ta, dar ai reușit. Și acum vreau doar să-mi cresc copilul fără presiuni și critici.

A închis ușa încet. Am rămas pe palier cu ochii în lacrimi și cu sufletul gol.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am sunat-o pe sora mea, Elena:

— Nu mai pot, Elena… Parcă nu mai am niciun rost.

— Maria, lasă-le timp. Poate că Irina are nevoie să simtă că tu chiar regreți. Scrie-i o scrisoare.

Am stat toată noaptea și am scris:

„Dragă Irina,

Nu știu dacă vei citi vreodată aceste rânduri sau dacă vei putea să mă ierți pentru tot ce am spus sau făcut greșit. Poate că am vrut prea mult să fiu de ajutor și am uitat să fiu blândă. Îmi doresc doar să pot fi parte din viața voastră și să-l cunosc pe Radu. Dacă ai nevoie de timp, îl voi respecta. Dar te rog, nu-mi lua șansa de a fi bunica lui. Cu dragoste, Maria”

Am pus scrisoarea în cutia lor poștală și am așteptat zile întregi un semn. Nimic. Vlad îmi răspundea tot mai rar la telefon:

— Mamă, nu știu ce să fac… Irina încă nu e pregătită.

M-am întrebat de zeci de ori: unde am greșit? Oare toate mamele ajung să fie excluse din viața copiilor lor? Sau doar eu am fost prea insistentă? Prea critică? Oare dragostea mea s-a transformat fără să vreau într-o povară pentru ei?

Într-o duminică dimineață, am primit o poză nouă cu Radu: zâmbea larg și ținea în mână ursulețul pe care i-l croșetasem eu. Am plâns ore întregi privind poza aceea — era singura dovadă că existam și eu undeva în viața lui.

Acum trăiesc din poze și speranțe. Merg la biserică și mă rog pentru împăcare, pentru iertare și pentru o nouă șansă. Uneori visez că deschid ușa și Radu aleargă spre mine cu brațele întinse.

Dar până atunci mă întreb: câte mame și bunici trăiesc aceeași durere ca mine? Oare chiar merităm să fim pedepsite pentru greșeli pe care nici nu le-am înțeles la timp? Ce putem face ca să ne recâștigăm locul în familie fără să rănim din nou?