De ce nu mai iubesc?

— Mami, dar tu de ce nu te mai întâlnești cu nimeni?
Vocea lui Vlad a spart liniștea din mașină ca o piatră aruncată într-un geam. Tocmai ieșisem din supermarket, portbagajul era plin cu sacoșe, iar eu mă gândeam la lista de facturi care mă aștepta acasă. M-am uitat la el în oglinda retrovizoare. Avea ochii aceia mari, căprui, moșteniți de la mine, dar privirea îi era deja altfel: matură, curioasă, aproape mustrătoare.

— De ce întrebi? am încercat să câștig timp, simțind cum mi se strânge stomacul.

— Nu știu… adică… toți părinții colegilor mei au pe cineva. Tu ești mereu singură. Nu ți-e dor să fii fericită?

M-am oprit la semafor și am tras aer adânc în piept. Cum să-i spun copilului meu că fericirea nu vine la comandă? Că uneori, după ce ai fost trădat, fiecare mesaj necitit devine un cuțit în inimă? Că mi-e frică să nu mai fiu iar pe locul doi?

— Vlad, uneori oamenii au nevoie de timp să-și vindece sufletul. Și eu încă… încă lucrez la asta.

A tăcut. Dar știam că nu-l mulțumește răspunsul meu. Și nici pe mine.

Când am ajuns acasă, Vlad a fugit în cameră să-și joace FIFA cu Rareș. Eu am început să pun cumpărăturile la locul lor, dar mâinile îmi tremurau. M-am trezit privind la poza de pe frigider: eu, Vlad și fostul meu soț, Mihai, la mare, în urmă cu patru ani. Zâmbeam toți trei, dar eu știam deja că Mihai avea pe altcineva. Îmi amintesc cum a început totul: întârzierile lui la serviciu, mesajele ascunse, mirosul străin de parfum pe cămașa lui. Am tăcut mult timp, sperând că va trece. Dar n-a trecut.

Când am aflat adevărul, am simțit că mi se rupe ceva în mine. Am divorțat fără scandaluri mari, pentru Vlad. Dar fiecare noapte era o luptă cu gândurile mele: dacă nu sunt destul de bună? Dacă nimeni nu mă va mai iubi vreodată? Dacă Vlad mă va judeca pentru că nu am luptat mai mult?

Au trecut doi ani de atunci. Prietenele mele m-au tot îndemnat să ies la întâlniri. „Hai, Irina, ești tânără! Nu poți să rămâi singură toată viața!” Dar fiecare încercare era un eșec. Un bărbat care nu răspundea la mesaje cu zilele. Altul care voia doar aventuri scurte. Unul care mi-a spus direct: „Nu vreau copii în viața mea.”

Am început să mă tem de fiecare început. Să aștept un semn care nu venea niciodată. Să mă simt invizibilă și inutilă.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am primit un mesaj de la o cunoștință veche, Lucian. „Ce mai faci? Mi-a fost dor să te aud.” Am stat cu telefonul în mână o oră întreagă înainte să răspund. Inima îmi bătea ca nebuna. Am scris și am șters de zeci de ori. Până la urmă am trimis doar: „Bine. Tu?”

A urmat o conversație banală despre vreme și copii. Dar după ce am pus telefonul jos, am simțit din nou acea neliniște: dacă mă atașez și iar dispar? Dacă mă deschid și iar sunt rănită?

A doua zi dimineață, Vlad m-a găsit plângând în bucătărie.

— Mami… ai pățit ceva?

— Nu… doar… uneori mi-e greu să fiu adult.

S-a apropiat și m-a îmbrățișat strâns.

— Știi că poți să-mi spui orice, nu?

Am zâmbit printre lacrimi.

— Știu, puiule.

În zilele următoare am încercat să fiu mai deschisă cu el. I-am povestit despre cât de greu e să ai încredere din nou după ce ai fost rănit. Despre cum fiecare refuz doare ca o palmă peste față. Despre cât de mult îmi doresc să fiu fericită, dar că uneori mi-e teamă să încerc.

Vlad m-a ascultat fără să mă judece.

— Poate că ar trebui să fii tu prima care trimite mesajul data viitoare, mi-a spus el într-o zi.

M-am uitat la el uimită.

— Poate că oamenii buni se tem și ei.

Cuvintele lui m-au urmărit mult timp. Am început să mă gândesc dacă nu cumva eu sunt cea care pune ziduri prea groase între mine și ceilalți. Dacă nu cumva frica mea mă ține captivă într-o singurătate autoimpusă.

Într-o duminică dimineață, când soarele intra timid pe fereastră și Vlad dormea încă, am luat telefonul și i-am scris lui Lucian: „Vrei să bem o cafea săptămâna viitoare?”

A răspuns aproape imediat: „Da! Abia aștept!”

Inima mi-a bătut nebunește toată ziua. Dar pentru prima dată după mult timp, nu era doar frică acolo — era și speranță.

Acum stau pe balcon și privesc orașul adormit. Vlad râde în camera lui cu prietenii pe Discord. Eu încă nu știu dacă voi putea iubi din nou sau dacă voi fi rănită iar. Dar știu că nu vreau ca frica să-mi conducă viața.

Oare câți dintre noi trăim așa — ascunși după ziduri invizibile? Oare când vom avea curajul să spunem cu voce tare: „Mi-e teamă, dar încerc din nou”? Poate că adevărata putere e să recunoști că ești vulnerabil.