„De ce nu mă mai caută fiul meu? Povestea unei mame care simte că nu mai are loc în viața copiilor săi”

— Rareș, ai uitat iar să mă suni, nu-i așa? Am întrebat în gând, privind la telefonul care stătea mut pe masă, ca un martor tăcut al singurătății mele. Era deja a treia duminică la rând când nu primeam niciun semn de la el. M-am ridicat încet din fotoliu, cu genunchii scârțâind a oboseală și am tras perdeaua să privesc strada. În fața blocului, copiii vecinilor alergau gălăgioși, iar eu mi-am amintit de vremurile când Rareș era mic și îmi umplea casa de râsete.

Mi-am făcut curaj și am format numărul lui. A răspuns după câteva secunde, vocea lui grăbită, ca întotdeauna.

— Mamă, ce faci? Sunt la supermarket cu copiii. Poți să mă suni mai târziu?

— Sigur, dragul meu. Doar voiam să vă aud… atât.

A închis repede. Am rămas cu telefonul la ureche câteva clipe, ca și cum aș fi putut prinde din aer vreo urmă de afecțiune. M-am așezat la masa din bucătărie și am început să plâng în tăcere. Nu voiam să mă audă nimeni, nici măcar eu.

Rareș a fost totul pentru mine. L-am crescut singură după ce tatăl lui a murit într-un accident la combinat. Am muncit pe brânci ca să nu-i lipsească nimic: haine curate, mâncare caldă, caiete noi la început de an școlar. Îmi amintesc cum îi făceam sandvișuri cu șuncă și cașcaval dimineața devreme, înainte să plece la liceu. Îl priveam cum doarme și mă rugam să fie sănătos, să ajungă om mare.

Când a intrat la facultate la București, am plâns de bucurie și de teamă. M-am simțit mândră, dar și goală pe dinăuntru. Apoi a cunoscut-o pe Irina, s-au căsătorit și au avut doi copii minunați: Daria și Vlad. La început mă sunau des, mă vizitau de sărbători. Îmi aduceau flori și prăjituri, iar nepoții alergau prin casă strigând „Buni! Buni!”

Dar cu timpul, telefoanele s-au rărit. Vizitele au devenit scurte și rare. De fiecare dată când veneau, Irina părea grăbită, Rareș se uita mereu la ceas sau la telefon. Copiii stăteau cu ochii în tablete sau se certau între ei. Mă simțeam ca o piesă de mobilier vechi pe care nimeni nu o mai bagă în seamă.

Într-o zi, am încercat să vorbesc cu Rareș despre asta.

— Mamă, nu mai e ca înainte. Avem serviciu, copiii au teme, Irina e obosită… Nu mai avem timp.

— Dar eu? Eu unde sunt în toată ecuația asta? Nu vă e dor de mine?

A oftat adânc.

— Ba da, mamă… Dar trebuie să înțelegi că viața merge înainte.

M-am simțit ca și cum mi-ar fi tras cineva covorul de sub picioare. Cum să merg înainte când tot ce am iubit e deja în trecut?

Am început să vorbesc cu vecina mea, tanti Maria. Ea are trei copii care o vizitează aproape zilnic. Îi aduc mâncare, îi repară lucruri prin casă, îi povestesc tot ce li se întâmplă. O invidiam în taină pentru că nu era niciodată singură.

Într-o seară, am primit un mesaj de la Daria: „Buni, pot să-ți scriu pentru un proiect la școală?” Am tresărit de bucurie. Am stat două ore pe WhatsApp povestindu-i despre copilăria mea la țară, despre cum mergeam cu vacile pe câmp și culegeam mere din livadă. La final mi-a scris: „Mulțumesc mult! Te iubesc!”

Am plâns din nou, dar de data asta lacrimile erau dulci. Poate că nu sunt uitată chiar de tot…

Totuși, Rareș nu mă suna decât rar și atunci doar ca să-mi spună ce probleme are la serviciu sau cât de greu e cu copiii. Nu mă întreba niciodată dacă sunt bine sau dacă am nevoie de ceva.

Într-o zi am căzut în baie și mi-am luxat mâna. Am sunat-o pe Irina să o rog să vină să mă ajute cu cumpărăturile.

— Elena, îmi pare rău… Rareș e plecat cu serviciul în delegație și eu trebuie să duc copiii la engleză. Poate te descurci cu vecina?

M-am simțit umilită. Eu care le-am fost mereu sprijin, acum eram o povară.

Am început să mă gândesc dacă nu cumva am greșit undeva. Poate i-am sufocat prea mult? Poate ar fi trebuit să-mi văd mai mult de viața mea? Sau poate așa sunt vremurile acum — fiecare pentru el.

Într-o duminică după-amiază, când soarele bătea leneș pe geamurile blocului vechi din cartierul nostru din Ploiești, Rareș a venit pe neașteptate cu copiii. Irina nu era cu ei.

— Mamă… am venit să te vedem. Daria a insistat.

Am zâmbit larg și i-am strâns în brațe pe toți trei.

— Mi-a fost dor de voi…

Rareș s-a uitat la mine cu ochii umeziți.

— Știu că nu ți-am arătat prea des… Dar te iubim, mamă.

Am simțit că inima mi se umple din nou de lumină. Poate că nu primesc tot timpul atenția pe care mi-o doresc, dar dragostea există acolo undeva — ascunsă sub griji și oboseală.

Acum stau la fereastră și privesc strada pustie. Mă întreb: oare câte mame trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare copiii noștri chiar nu mai au nevoie de noi sau doar nu știu cum să ne arate asta? Voi ce credeți?