„De ce nu ești ca Irina?” – O seară românească plină de reproșuri

— De ce nu ești ca Irina? a izbucnit Vlad, trântind furculița pe masă, în timp ce ciorba mea de legume aburea timid în farfurii. M-am oprit din mestecat, simțind cum mi se strânge stomacul. Irina, soția lui Radu, gătește sarmale, cozonaci, face prăjituri cu trei feluri de cremă și nu se plânge niciodată că e obosită. Eu… eu abia am avut timp să arunc legumele în oală după o zi întreagă la birou.

— Poate pentru că nu sunt Irina, Vlad, am răspuns încet, încercând să-mi ascund vocea tremurată. Dar el deja își turna apă cu gesturi nervoase, fără să mă privească.

Nu era prima dată când discuția asta apărea între noi. De fiecare dată când mergeam la Radu și Irina acasă, masa era plină: friptură de porc, salată boeuf, plăcinte aburinde. Vlad râdea cu poftă, lăudând-o pe Irina: „Asta da gospodină!” Eu mă simțeam mică, stingheră, ca o fetiță prinsă cu tema nefăcută.

În acea seară, după ce Vlad a ieșit trântind ușa balconului, am rămas singură la masă. Am privit ciorba rămasă neatinsă și am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. M-am întrebat dacă e vina mea că nu-mi place să gătesc ore întregi sau dacă pur și simplu nu sunt făcută pentru rolul ăsta de „soție perfectă”.

A doua zi dimineață, mama m-a sunat. Avea un al șaselea simț pentru momentele în care eram la pământ.

— Ce ai pățit, Ana? Te aud tristă.

— Nimic, mamă… Vlad iar m-a comparat cu Irina. Cică nu gătesc destul de bine.

Mama a oftat greu.

— Fata mea, fiecare familie are povestea ei. Tu muncești toată ziua, vii acasă obosită. Nu poți să fii și la birou, și la cratiță ca pe vremea mea. Dar să știi că nici Irina nu-i perfectă. Poate are și ea zilele ei grele.

Am zâmbit amar. Mama avea dreptate, dar tot nu mă simțeam mai bine. La birou, colega mea, Mihaela, mi-a povestit că soțul ei îi reproșează că nu petrec destul timp împreună. Altă comparație, alt standard imposibil.

Seara următoare am încercat să gătesc ceva special: am făcut lasagna după o rețetă de pe internet. Am stat două ore în bucătărie, am ars un deget și am umplut chiuveta cu vase murdare. Când Vlad a venit acasă, a zâmbit surprins:

— Ce miroase așa bine?

— Am încercat ceva nou…

A mâncat fără să spună nimic. La final a murmurat:

— E bun… dar parcă tot sarmalele Irinei sunt mai gustoase.

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. Nu era vorba doar despre mâncare. Era despre faptul că nu eram niciodată suficient de bună pentru el. Că mereu trebuia să fiu altcineva: mai pricepută, mai răbdătoare, mai „gospodină”.

În weekend am mers la mama. În bucătăria ei micuță mirosea a cafea și a pâine proaspătă.

— Ana, tu ce vrei? m-a întrebat ea brusc.

— Nu știu… Să fiu iubită pentru cine sunt.

Mama m-a privit lung.

— Atunci luptă pentru asta. Nu te schimba doar ca să-i faci pe plac cuiva. Dacă Vlad te iubește doar pentru sarmale, poate că problema nu e la tine.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Când m-am întors acasă, Vlad era pe canapea cu ochii în telefon.

— Putem vorbi? am întrebat timid.

A ridicat din umeri.

— Vlad, eu nu sunt Irina și nici nu vreau să fiu. Îmi pare rău dacă te dezamăgesc, dar asta sunt eu: uneori gătesc ciorbă simplă, alteori poate comandăm pizza. Dacă nu e destul pentru tine… poate ar trebui să ne gândim ce ne dorim cu adevărat.

Vlad a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu vreau să te pierd… Dar mi-e dor de vremurile când mama făcea totul ca la carte.

— Și mie mi-e dor de copilărie, Vlad. Dar acum suntem adulți și viața nu mai e ca atunci.

Au urmat zile tensionate. Vlad a început să aprecieze mai mult micile mele gesturi: cafeaua dimineața, o vorbă bună când venea obosit de la serviciu. Eu am încercat să nu mă mai compar cu Irina sau cu alte femei din jurul meu.

Odată, la o masă la Radu și Irina acasă, am prins-o pe Irina singură în bucătărie.

— Cum reușești să faci atâtea? am întrebat-o sincer.

Irina a zâmbit obosit:

— Nu reușesc mereu… Uneori plâng noaptea de oboseală. Dar Radu nu știe. Și eu mă simt presată să fiu „perfectă”.

Atunci am înțeles că fiecare duce o luptă nevăzută. Când am ajuns acasă i-am spus lui Vlad:

— Știi… poate ar trebui să fim mai blânzi unul cu altul. S-ar putea ca nici Irina să nu fie atât de fericită cum pare.

El m-a privit lung și m-a luat în brațe fără cuvinte.

Astăzi încă avem zile grele. Dar încercăm să fim sinceri și să ne acceptăm așa cum suntem: imperfecți, dar împreună.

Oare câte femei din România trăiesc cu sentimentul că nu sunt niciodată destul? Și câți bărbați încă visează la copilării ideale fără să vadă realitatea de azi? Poate că ar trebui să vorbim mai des despre asta.