De ce m-a ales mama pe el, nu pe mine? – Mărturia unei fiice despre iertare și trădare în familie

— Nu mai plânge, Ilinca, o să fie bine… — vocea bunicii răsuna slab, în timp ce mă strângea la piept pe holul rece al apartamentului din cartierul Titan. Aveam doar șapte ani și nu înțelegeam de ce mama nu se mai întoarce acasă. În fiecare seară, mă uitam la ușă, așteptând să-i aud pașii, să simt parfumul ei dulceag de liliac. Dar ușa rămânea mereu închisă, iar eu adormeam cu obrajii umezi.

Anii au trecut greu. Bunicii au făcut tot ce-au putut, dar dorul de mama era o rană care nu se vindeca. La școală, când ceilalți copii povesteau cum merg cu părinții în parc sau la film, eu inventam povești. Spuneam că mama lucrează mult și că tata e plecat în străinătate. Adevărul era că tata ne părăsise demult, iar mama… mama alesese să trăiască cu Doru, un bărbat cu ochi reci și voce aspră, care nu mă suporta.

Într-o zi de toamnă, când aveam doisprezece ani, am auzit-o pe bunica vorbind la telefon:
— Nu știu ce să-i mai spun fetei… Ilinca întreabă mereu de tine. Nu poți veni măcar de ziua ei?
Am simțit cum mi se strânge inima. Am fugit în camera mea și am tras pătura peste cap. Nu voiam să aud răspunsul mamei. Știam deja: nu poate. Doru nu vrea. Doru are nevoie de ea.

Când am împlinit optsprezece ani, am primit o scrisoare de la mama. Era prima dată când îmi scria direct, fără să treacă prin bunici. „Ilinca, știu că ai crescut fără mine și că ai suferit. Poate într-o zi vei înțelege de ce am făcut ce-am făcut.” Am rupt scrisoarea fără să o citesc până la capăt. M-am simțit trădată din nou.

Viața mea de adult a fost o încercare continuă de a demonstra că pot reuși singură. Am intrat la facultate cu bursă, am muncit din greu și mi-am găsit un apartament micuț în București. Prietenii mei râdeau când le spuneam că nu vreau să depind de nimeni. Dar eu știam prea bine ce înseamnă să fii lăsat baltă.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, telefonul a sunat insistent. Era mama. Vocea ei era stinsă:
— Ilinca… am nevoie de ajutorul tău. Sunt bolnavă și Doru m-a părăsit.
Am simțit cum mi se taie respirația. Pentru o clipă, am vrut să-i închid telefonul în nas. Dar ceva din vocea ei m-a făcut să rămân pe fir.
— De ce ai nevoie de mine acum? Unde ai fost când eu plângeam după tine?
A tăcut mult timp.
— N-am știut cum să mă întorc la tine… Mi-a fost rușine. Doru… m-a amenințat că dacă nu rămân cu el, te va face să suferi și mai tare. Am crezut că te protejez stând departe.
Am izbucnit:
— M-ai protejat? Pe cine minți? M-ai abandonat! M-ai lăsat singură!
Plângea la celălalt capăt al firului.
— Iartă-mă… Nu mai am pe nimeni.

Zilele care au urmat au fost un chin. Bunica încerca să mă convingă să merg la ea:
— E mama ta, Ilinca… Oricât te-ar fi rănit, tot sângele tău e.
Dar eu nu puteam uita anii de singurătate, serile în care îi scriam scrisori pe care nu le trimiteam niciodată: „Mamă, vino acasă! Mamă, te rog!”

Am mers totuși la spital. Mama era slabă, cu ochii adânciți și mâinile tremurânde. M-a privit ca pe o străină.
— Îmi pare rău… — a șoptit ea — N-am știut cum să fiu mamă.
Am simțit furia clocotind în mine.
— Dar ai știut cum să fii femeia lui Doru!
A oftat adânc:
— Am fost slabă… El m-a făcut să cred că fără el nu sunt nimic.

Am stat lângă patul ei ore întregi, fără să vorbim prea mult. Într-un târziu, mi-a spus:
— Poate că n-o să mă poți ierta niciodată… Dar vreau să știi că te-am iubit mereu, chiar dacă n-am știut cum s-o arăt.

Când am ieșit din spital, am simțit că lumea mea s-a prăbușit din nou. O parte din mine voia să fugă cât mai departe, să nu mai aud niciodată de ea. Alta voia să o ia în brațe și să-i spună că totul va fi bine.

Seara aceea am petrecut-o plângând pe banca din fața blocului bunicilor. Bunica a venit lângă mine și m-a luat de mână:
— Iertarea nu e pentru ea, Ilinca… E pentru tine. Ca să poți merge mai departe fără povara asta.

Acum mama locuiește cu mine. Încercăm să ne cunoaștem din nou, ca două străine care împart aceeași casă. Uneori râdem împreună la televizor sau gătim ciorbă ca pe vremuri. Alteori tăcerea dintre noi e atât de grea încât abia pot respira.

Nu știu dacă voi putea s-o iert vreodată cu adevărat. Dar știu că nu vreau să-mi trăiesc viața cu ura în suflet.

Mă întreb adesea: oare cât din ceea ce suntem vine din alegerile părinților noștri? Și cât putem schimba noi, dacă avem curajul să ne privim rănile și să alegem alt drum?