De ce ea, nu eu?

— Nu așa făcea Anca! Vocea lui Doru răsună din bucătărie, tăioasă, în timp ce eu încerc să gătesc sarmalele după rețeta mamei mele. Mă opresc din tocat și strâng cu putere cuțitul. Îmi simt obrajii arzând de rușine și furie.

— Poate că nu sunt Anca, Doru! îi răspund, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Dar el deja iese din cameră, lăsându-mă singură cu mirosul de varză și cu gândurile mele.

M-am căsătorit cu Doru acum un an, după ce el divorțase de Anca. Toată lumea din sat știa povestea lor: ea, fata perfectă, educată, mereu zâmbitoare, care știa să gătească orice și să mulțumească pe toată lumea. Eu? Eu sunt doar Irina, venită dintr-un sat vecin, crescută de o mamă văduvă și obișnuită să muncească de mică. Nu am terminat facultatea, dar am învățat să mă descurc în viață. Se pare că asta nu e suficient pentru familia lui Doru.

Prima dată când am cunoscut-o pe doamna Maria, mama lui Doru, mi-a privit mâinile și a zis:

— Mâini muncite… Anca avea mâini fine, ca o domnișoară adevărată.

Am zâmbit strâmb și am încercat să mă fac plăcută. Am adus plăcintă cu mere, dar nici măcar nu s-a uitat la ea. A pus-o pe masă și a început să povestească despre cât de frumos era când Anca făcea cozonaci de Crăciun.

În fiecare duminică mergem la masa de prânz la ea. E un ritual chinuitor pentru mine. Doamna Maria mă întreabă mereu:

— Tu când ai de gând să faci un copil? Anca voia copii din prima zi!

Doru tace. Uneori îi văd privirea pierdută, ca și cum ar regreta că m-a ales pe mine. Alteori mă apără timid:

— Las-o, mamă, fiecare e diferit.

Dar nu e suficient. În fiecare seară, când ne întoarcem acasă, simt cum între noi se adună o tăcere grea. Eu încerc să fiu mai bună: gătesc rețetele Ancăi, port hainele care îi plăceau lui Doru, mă coafez cum îmi spune mama lui. Dar nu sunt ea. Și nici nu vreau să fiu.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Doru — pentru că am uitat să cumpăr pâine — am ieșit în curte și am început să plâng. Vecina mea, tanti Viorica, m-a văzut și a venit la gard.

— Ce-i cu tine, fată dragă?

— Nu mai pot… Parcă trăiesc în umbra altei femei. Orice fac nu e bine.

Tanti Viorica a oftat și mi-a spus:

— Să nu te pierzi pe tine pentru nimeni. Niciodată. Dacă nu te iubește pentru cine ești tu, nu merită lacrimile tale.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Dar cum să nu mă pierd când toți din jurul meu mă compară cu Anca? La magazinul din sat, vânzătoarea îmi spune:

— Anca venea mereu cu zâmbetul pe buze. Tu pari mereu tristă.

La biserică, preotul mă întreabă dacă nu vreau să mă implic la corul bisericii, „cum făcea Anca”.

Într-o seară, după încă o discuție rece cu Doru despre „cum ar trebui să fiu”, am izbucnit:

— De ce m-ai ales pe mine dacă tot timpul o ai în minte pe ea?

Doru s-a uitat la mine lung și a zis încet:

— Nu știu… Poate că am crezut că va fi altfel.

Am simțit atunci că totul se prăbușește în jurul meu. Am dormit pe canapea în noaptea aia și m-am gândit la viața mea: la mama mea care s-a chinuit să mă crească singură, la visele mele simple — o familie care să mă iubească pentru ceea ce sunt.

A doua zi am decis să merg la mama mea. Am găsit-o în grădină, udând roșiile.

— Mamă… Nu mai pot. Simt că nu mai sunt eu.

Ea m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Irina, tu ai valoare prin ceea ce ești tu. Dacă trebuie să te schimbi ca să fii iubită, atunci nu e iubire adevărată.

M-am întors acasă hotărâtă să vorbesc deschis cu Doru. Seara i-am spus:

— Nu mai pot trăi așa. Ori mă accepți așa cum sunt, ori fiecare merge pe drumul lui.

A tăcut mult timp. În cele din urmă a spus:

— Îmi pare rău… Cred că nici eu nu știu cine sunt fără trecutul meu.

Nu știu ce va urma. Poate vom încerca să ne regăsim sau poate drumurile noastre se vor despărți. Dar știu un lucru: nu vreau să mai trăiesc în umbra altcuiva.

Oare câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi ne pierdem identitatea doar ca să fim acceptate? Voi ce ați face în locul meu?