De ce bunica nu mai vine? Povestea tăcerii care doare

— De ce nu mai vine bunica la noi? a întrebat Maria, fetița mea de șase ani, cu ochii mari și umezi, în timp ce își strângea păpușa la piept. Era a treia duminică la rând când masa noastră era mai goală, iar râsul cald al doamnei Mărioara lipsea din casă. Am simțit un nod în gât, dar am încercat să zâmbesc.

— Poate e ocupată, iubita mea… poate nu se simte bine, am bâiguit, evitând privirea soțului meu, Radu, care stătea cu ochii în farfurie.

Adevărul era că nici eu nu știam ce se întâmplase. Până nu demult, Mărioara era sufletul casei noastre. Venea cu plăcinte calde, cu povești din tinerețe și cu o răbdare infinită pentru nepoți. Îi plăcea să stea cu Maria și cu Vlad, să-i ducă în parc sau să le citească povești la culcare. Dar de câteva luni, totul s-a schimbat. A început cu o scuză: „Nu pot azi, mă doare capul.” Apoi au urmat săptămâni întregi de tăcere. Niciun telefon, niciun mesaj. Am sunat-o de câteva ori, dar răspunsurile ei au fost scurte și reci.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat să vorbesc cu Radu.

— Radu, tu ai observat că mama ta nu mai vine deloc? Nu ți se pare ciudat?

El a oftat adânc și a dat din umeri.

— Poate are nevoie de timp pentru ea… Știi că de când a murit tata e mai retrasă. Poate nu vrea să ne deranjeze.

Dar eu simțeam că e mai mult de atât. Într-o zi, am prins curaj și am mers la ea acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis după câteva minute, cu fața obosită și ochii roșii.

— Bună ziua, mamă… Am venit să văd dacă sunteți bine.

— Sunt bine, Irina. Mulțumesc că ai venit. Dar nu trebuia să te deranjezi.

Am intrat în holul mic și răcoros. Pe masă era o cană de ceai neterminată și o fotografie veche cu Radu copil.

— Copiii vă duc dorul… Maria mă întreabă mereu de dumneavoastră.

A oftat și a privit pe fereastră.

— Sunt bătrână, Irina. Poate e timpul să mă retrag… Să vă lăsați viața voastră.

— Dar nu ne deranjați! Din contră… simțim lipsa dumneavoastră.

A tăcut mult timp. Am simțit că vrea să spună ceva, dar nu găsea cuvintele.

— Știi… uneori simt că nu mai am loc aici. Că nu mai sunt de folos nimănui. Voi sunteți ocupați, copiii cresc… Eu doar încurc.

M-am apropiat de ea și i-am luat mâna în mâinile mele.

— Nu e adevărat! Copiii au nevoie de dumneavoastră. Și noi la fel. Casa e goală fără râsul dumneavoastră.

A lăcrimat ușor și mi-a șoptit:

— De când a murit Ilie… parcă nimic nu mai are sens. Mă simt singură chiar și când sunt cu voi. Și uneori mă doare să vă văd fericiți când eu nu pot fi…

Am rămas fără cuvinte. Nu m-am gândit niciodată că durerea ei ar putea fi atât de mare încât să o țină departe de noi. Am plecat acasă cu sufletul greu și cu multe întrebări.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Radu despre asta.

— Mama ta suferă mult după tata… Cred că are nevoie de ajutor. Poate ar trebui să mergem împreună la ea mai des.

Radu a dat din cap, dar părea copleșit.

— Știu… dar nici eu nu știu cum să mă apropii de ea. Parcă orice spun o rănește.

Între timp, copiii au început să pună tot mai multe întrebări. Vlad a desenat-o pe bunica stând singură pe o bancă în parc și mi-a spus:

— Poate dacă îi trimitem desenul meu, o să vină iar la noi…

Am pus desenul într-un plic și l-am dus la Mărioara împreună cu Maria. Când l-a văzut, a început să plângă în hohote și ne-a îmbrățișat strâns pe amândouă.

— Nu vreau să vă pierd… Dar uneori tăcerea e singurul lucru care nu doare atât de tare ca lipsa lui Ilie…

Am stat acolo mult timp, fără să spunem nimic. Doar ținându-ne în brațe. Atunci am înțeles că uneori absența unui om drag poate rupe nu doar sufletul celui care rămâne, ci și legătura dintre generații.

De atunci am început să mergem mai des la ea acasă. Am invitat-o la noi chiar dacă refuza uneori. Copiii îi trimiteau desene și scrisori. Încet-încet, Mărioara a început să zâmbească din nou, timid, dar sincer.

Totuși, rana rămâne acolo. Și uneori mă întreb: câți dintre noi observăm când cineva drag se retrage în tăcere? Câți avem curajul să spargem zidul acesta rece al singurătății? Poate că fiecare familie are o tăcere care doare — dar oare avem puterea să o vindecăm?